FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Haydn, sau despre stil
şi aplaudat concert din România. Comoditatea unora, chiar muzicieni
români de vârf, faţă de „primitivismul” muzical al trecutului, ar fi puternic
zdruncinată dacă ar audia atent şi fără idei preconcepute interpretările,
mai ales mai recente, ale acestor mari specialişti în stilurile trecute.
Şi nici nu e neapărat nevoie pentru autenticitate de restaurări
sau reconstituiri scumpe ale instrumentelor de epocă, după cum o
demonstrează ansambluri gen Combattimento Consort sau Beethoven
Academie, care cântă cu instrumente moderne, dar respectă stilul baroc,
respectiv clasic. Câteva elemente de emisie sonoră şi de articulare
evidente ar putea fi aplicate foarte uşor de orice muzician, inclusiv la
Oradea, dacă s­ar apleca puţin asupra specificului stilistic al lucrării,
beneficiind acum şi de realizările şi experienţa specialiştilor occidentali
în domeniu. În primul rând, secolul Luminilor înseamnă claritate, deci
totul trebuie să se audă clar, aşa că vibrato­ul amplu şi generalizat pe
toate sunetele şi pe toată durata lor trebuie să dispară. Vibrato e un
ornament, ca şi trilul, nu un mod de a emite sunetul, aşa că trebuie folosit
cu discernământ. Textura orchestrală se aeriseşte astfel în mod uluitor,
facilitând perceperea lucrării. Un alt element stilistic general pentru
Settecento ar fi accentele, care nu întotdeauna sunt scrise în partitură
şi care necesită un pic de obişnuinţă pentru a „prinde” limbajul, dar
odată ce l­ai prins nu mai poţi concepe altfel acele articulaţii. Proporţiile
diferitelor compartimente în orchestră, improvizarea micilor ornamente
scrise şi nescrise, construirea dinamicii şi a tempourilor după caracterul
piesei, messa di voce inclusiv la instrumente, astea sunt deja aprofundări
după ce fundamentele emisiei şi al articulării proprii stilului intră „în
sânge”. Ţinând cont de ele, muzica sună nu doar mai autentic, ci şi mai
frumos, iar vorba lui Duke Ellington se aplică analogic şi aici („Dacă
trebuie să­ţi explic ce e jazz­ul, n­o să înţelegi niciodată”).
În fond, ce înseamnă stil? Se poate cânta toată muzica la fel? Bach ca
şi Ceaikovski, Beethoven ca şi Richard Strauss? Sigur că nu. Iar interpretare
nu înseamnă să cânţi doar notele scrise, au spus­o mari interpreţi. Dar până
la adevărata interpretare, cunoaşterea şi stăpânirea stilului respectiv sunt
fundaţia. Un stil se naşte din cristalizarea atitudinilor unei colectivităţi într­o
perioadă, iar clasicismul, secolul al XVIII­lea în general, înseamnă, dincolo
de afectele particulare pe care le exprimă la un moment dat o lucrare
muzicală, în esenţă nobleţe, eleganţă, echilibru, elevare („Mi­ar părea
rău să­i distrez doar, eu vreau să­i fac mai buni” – Händel; „Cine pătrunde
sensul muzicii mele scapă de mizeria în care se târăsc ceilalţi” – Beethoven;
etc.). Azi, acest spirit s­a pierdut din societate şi de aceea pe cei mai mulţi
oameni această muzică îi plicitiseşte, nu e pe limba lor. Nu menajamentele,
complezenţa şi autosuficienţa ne­au făcut să evoluăm, ci curiozitatea,
sinceritatea şi perfecţionismul. E rolul muzicienilor de a transmite prin
muzică aşa cum trebuie această flacără a spiritului omenesc.
135