FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Adrian Gagiu
nimănui coroana atunci când idolatria lasă loc criticii obiective, mult mai
utilă în vederea perfecţionării viitoare (poate de­asta se perfecţionează ei
şi au ajuns de la simpla reconstituire şi asimilare a stilurilor vechi în anii
1960­80 la performanţele artistice electrizante de după aceea).
S­a cântat la Oradea, în 14 februarie, oratoriul „Creaţiunea” (1798)
de Joseph Haydn (cu corul şi orchestra simfonică ale Filarmonicii, dirijor
Florentin Mihăiescu ­ prezentat în program drept „cel mai bun dirijor în
genul vocal­simfonic” ­ , dirijorul corului Lászlóffy Zsolt, solişti soprana
Borsos Edit, tenorul Szilágyi Zsolt şi baritonul Marius Manyov). Dinamica
destul de uniformă şi tempourile cam lente par să fi avut rostul de a
unifica interpretarea şi de a­i conferi un caracter pompos, moralizator,
departe însă de specificul lui Haydn. Stăpân al orchestrei, el era foarte
atent şi la detalii, dar de pildă candidele sale „ilustraţii” sonore cu
fenomenele naturii şi cu animale au trecut aproape neobservate (poate şi
din cauza lipsei textului în programul de sală). Soliştii au timbruri vocale
lirice, plăcute, adecvate stilului, totuşi s­au încălzit mai greu la început,
iar pronunţia germană a lui Marius Manyov mai poate fi perfecţionată
ca să sune firesc. Acompaniamentul de continuo al recitativelor a fost
completat cu un sintetizator ce reda timbrul clavecinului (e unul dintre
instrumentele cel mai uşor de reprodus electronic), dar problema e că
la sfârşitul secolului al XVIII­lea clavecinul nu prea mai era în uz nici
în acest rol, fiind înlocuit de pianoforte (pentru care Beethoven publica
deja sonate şi concerte). Mai mult, stricta redare prin acorduri placate
a armoniilor lui notate schematic în partitură, fără a le arpegia sau
uneori chiar „înflori” puţin conform situaţiei, n­are nici o treabă cu
muzica, veche şi nu numai. Bătrânul ţăran Haydn, care ajunsese să­i
încânte pe prinţi şi pe oamenii de rând cu muzica şi cu caracterul lui
deschis şi glumeţ, merită mai multă fantezie şi vitalitate.
E aproape înduioşător ca, în epoca Internetului, a atâtor posturi de
radio şi a lui Mezzo TV, informaţia să circule la noi cu atâta reticenţă şi să
ne tot amăgim că ştim destul cum trebuiesc cântaţi vechii maeştri. În lipsa
unei reale circulaţii a informaţiilor, a valorilor şi a opiniilor (când nu sunt
luate drept atacuri la persoană), ne putem tot îmbăta cu apă rece (inclusiv
din Criş), dar cu atâta informaţie la îndemână putem să nu fim provinciali
chiar dacă locuim în provincie. Măcar expresia „interpret specializat în
muzica veche” ne­ar putea face să ne întrebăm în ce constă specializarea
aceea, că doar n­o fi degeaba. Muzica veche nu e plictisitoare şi nu e o
simplă piesă moartă de muzeu, doar unii interpreţi neinformaţi o fac aşa,
travestind­o cu morgă, impasibilitate şi seriozitatea omului fără umor. Cear
zice glumeţul Haydn, înfocatul Beethoven, elegantul Mozart sau solarul
Händel despre interpretările noastre cuminţi, sobre, lente, egalizate şi pline
de vibrato greoi? Sunt convins că pentru lucrările lor ar prefera oricând
un concert chiar mai puţin reuşit al lui Gardiner decât cel mai lăudat
134