FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

George Achim
Din păcate însă, pentru că prin părţile noastre „bietul om” (deci
şi – sau cu atât mai mult! – scriitorul) e mereu „supt vremi”, nefericitul
şi prelungitul interludiu totalitar, cu nefastele lui interdicţii şi servituţi, a
făcut ca această splendidă promoţie intelectuală să aibă întrucâtva,
nu fără temei, sentimentul unui deficit de destin istoric, a unei deturnări
existenţiale care a îndepărtat-o de la proiecţiile generoase ale juneţii
sale sibiene: ani de închisoare, interdicţii ale cenzurii, hărţuiri absurde,
condiţie socială periferică, amânări frustrante şi – pentru unii dintre
componenţii săi – exilul.
Aşa încât popasul uşor nostalgic într-un teritoriu adumbrit al
virtualităţii (a lui ceea ce ar fi putut să fie dacă lucrurile ar fi rămas
în firescul lor) este lesne de înţeles şi nu trebuie să ne mire prea mult
imaginea unui Negoiţescu, nostalgizând pe malurile Rinului, la
începutul exilului său german şi închipuindu-şi, cu prodigioasă luxurie
a fanteziei, că timpul a stat în loc mai bine de 35 de ani şi că el este
proaspăt sosit în peisajul dezolant al Germaniei ruinate de război,
pentru a urma, cu bursa îndelung râvnită şi binemeritată de altfel,
studii de estetică şi filozofie. Căci „totul e bine când se întâmplă la
timpul său”, adăuga el ironic.
Fantezia de romancier a scriitorului e debordantă, hrănită de o
pustiitoare nostalgie în faţa unei ipotetice aventuri a spiritului care a
încremenit pentru totdeauna, pentru sine şi pentru generaţia sa, întrun
etern viitor proiectiv. Un fragment de proză aproape realistă, pe
care autorul Poveştii triste a lui Ramon Ocg îl narează cu nedezminţită
graţie a detaliului şi cu plăcerea manifestă faţă de un insolit savuros
(de pildă, imaginea lui Thomas Mann interesându-se afabil de Lucian
Blaga!) care în logica realului istoric nepervertit ar fi putut deveni într-o
zi firesc şi plauzibil.
„Dragă Gary, eu am sosit cu bine la studii (...), deşi drumul n-a fost
deloc uşor după un război atât de pustiitor (...). La Bonn care e de Köln ca
Cisnădioara de Sibiu, Karl Barth vorbeşte studenţilor sub cerul liber, în
ce a mai rămas din pereţii fostei lui săli de curs. Aici toată Universitatea
e în barăci, într-un campus din afara ruinelor. (...) După cum ştii (ţi-am
trimis ilustrate) am trecut şi oceanul, în America: acolo, bineînţeles, nu se
cunoaşte războiul. I-am întâlnit pe Thomas Mann, Werfel, Emil Ludwig,
Lion Feuchtwanger la New York. Închipuie-ţi, stând de vorbă cu Thomas
Mann, am constatat că ştie multe despre opera lui Blaga: spune-i când
îl vezi, că o să se bucure. Eu n-am apucat încă să-i scriu lui Lulu, căci
nu-i cunosc noua adresă din Cluj. Fata albă e la Cluj? Dacă o întâlneşti,
spune-i că mi-am uitat la ea pardesiul şi poeziile lui Verlaine în ediţiile
Pleiade (...). Sunt profesori aici şi Adorno şi Ernst Bloch care au revenit de
curând din America, unde au fugit în 1933.”, etc.
Mondenităţi şi ecouri estudiantine ale unor vagi flirturi amoroase
114