FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Octavian Soviany
eschatonului planează peste textele acestora (dar şi ale altora)
străbătute de o conştiinţă parcă tot mai acută a „vremurilor”, iar in
paginile lor se regăsesc toate figurile imaginarului apocaliptic, de
la măştile antropomorfe ale spiritului malefic sau ale thanatosului
până la reprezentările feminităţii maligne sau de la tema obsesivă
a paricidului la evocarea cărţii demonice ori la pasiunea pentru
fantomatic. Luările de cuvânt teoretice în această direcţie nu sunt însă
prea numeroase, astfel încât cea mai mare atenţie i se cuvine unui
text programatic al Magdei Cârneci (Fragmente despre poezie si
actualitate) publicat in volumul Poeme politice. „Singura revoluţie pe
care o mai cred necesară – se poate citi aici – este apocalipsa. Poate că
toate revoluţiile moderne sunt un fel de simulări in plan material, un fel
de provocări artificiale, umane – deci utopice, limitate şi distrugătoare –
ale adevăratei apocalipse, care nu poate fi decât de natură spirituală.
Apocalipsa launtrică, individuală, sau Judecata de Apoi a fiecăruia şi a
tuturora de către sine şi de către toţi”. Consideraţiile autoarei au marele
merit de a spune foarte tranşant un lucru de o importanţă capitală
din perspectiva unei etici a apocalipticului : acela că în calitate de
vieţuitori ai lumii actuale, nu ne rămâne altă posibilitate decât să ne
asumăm tot răul acesteia, de care, într-un fel sau altul suntem cu toţii
răspunzători şi că această asumare nu se poate realiza decât sub
forma „Judecăţii de Apoi” prin care eliberarea de toxinele istoriei şi
saltul spre o nouă spiritualitate ar deveni dintr-o dată posibile. Sunt
date aici, prin urmare, elementele minimale ale unui program mai
mult spiritual şi moral decât estetic, legat de dorinţa reaşezării realului
sub tutela unui „principiu coerent şi transindividual” către care suntem
purtaţi de „un nou instinct al transcendentei”. Ceea ce corespunde cu
o respiritualizare a lumii şi cu investirea creaţiei poetice cu o funcţie
metafizică esenţială: „Curajul poetului – scrie Magda Cârneci – stă în
a mărturisi extazul enorm al realităţii.A mărturisi astfel urma divinului
în lume.(...) Curajul poetului stă in fidelitatea lui faţă de această formă
specială de iluminare, care-i e proprie, care pare gratuită şi inutilă, dar
fără de care celulele individuale ale uriaşului organism al umanităţii
nu ar respira până în străfundul putinţelor sale evolutive, s-ar asfixia”.
Sursa acestei poezii, care urmăreşte în mod programatic iluminarea,
sau, mai degrabă, materia ei este realul, faţă de care creatorul trebuie
să dovedească o receptivitate superlativă, să-l accepte în totalitate, „să
numească fiinţa tuturor lucrurilor, să recunoască prezenţa lor unică şi
uimitoare, chiar extaziantă şi deschisă altor dimensiuni infinite şi s-o
facă sesizabilă, inteligibilă celorlalţi”.
Nu e mai puţin adevărat însă că această „faţă diurnă” a
apocalipsei, care presupune reinstaurarea subiectului uman şi, odată
cu acesta, a creaţiei artistice într-un orizont metafizic, se manifestă
106