FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Simona-Ioana Cucuian
său revelator de identitate, Bogdan Eduard ne apare cum că ar face
cumva parte din tipologia şobolăniei epicuriste, revoltate, ambiţioase, a
seducătorului dornic să experimenteze gloria şi viaţa infernală (şcoală
de corecţie, alcool – sunt câteva dintre „euforiile” de moment).
Destinul familiei Meissner este o carte stufoasă la capitolul
personaje şi implicit destine, producând receptorului efectul de „puzzle”
genealogic fascinant. Există mereu un anumit tip de suspance cu gust
de peliculă montată în ritmuri frazeologice prompte. Regia nu este
contrafăcută. Spiritul jurnalistului credibil se pliază perfect cu idealul
de a se scrie aşa cum s-a trăit. De aceea nu există ornamente. Doar scene
de viaţă în stare pură. Ficţiunea aproape că nu există cu adevărat, dar
vitalizează totuşi cartea şi de abia într-un plan absolut, cinematografic,
natural sesizabil.
Autorul pleacă de la manuscrise şi transmite mereu stările de
conştientizare şi orgoliu ale provenientului de viţă nobilă, iar marea
carte câştigătoare este autoironia: ultimul Meissner (adică autorul) este
şi cel mai „degenerat”. Sinceritatea este de fapt cea care injectează
întregul fir epic cu o autoironie stratificată: o dată, este autoironia
naratorului copil care povesteşte ca pur receptor al vieţii şi „reportofon”
al mediului discursiv familial; a doua oară, este simţit un ironic matur
al propriilor poveşti defulatorii, autentice, credibile; apoi, este cel care
loveşte la adresa propriului eu auctorial, ca fiind un ultim Meissner, cel
mai denaturat, speţa discutabilă, omul care le-a făcut pe toate. Acele
toate care sunt duse mereu către un paroxism al extremei. Ultimul
Meissner are, ca tânăr chipul unui golan, al unui sălbatic, al unui
delicvent al regulilor societăţii, al unui alcoolic decăzut care ulterior
renaşte prin revelaţia divină şi trecerea către un conştient metafizic.
De multe ori, autorul iese din dramă şi patetism cu ajutorul
situaţiilor şi antidotului comic. Când la moartea bunicului care făcuse
puşcărie politică, copilul se revoltă, autorul scapă de o posibilă
ideologizare patetică şi învrăjbire de soi, cu ajutorul unei supe grase de
găină. „M-am emoţionat. Plângând am strigat: Toţi câţi se
aflau în cameră au izbucnit în lacrimi. S-au cutremurat. M-au luat ca
pe un sfânt de lângă cadravul bunicului meu, m-au dus în bucătărie şi
mi-au dat o supă grasă de găină.”
Un element de modernitate pentru tipul de scriere „propagat” de
Bogdan Eduard este intertextualitatea. Textul de compunere, textul care
agresează anchetatorii comunişti sau textul citit la capul patului unui
prieten-personaj (Grasu’) aflat la un pas de moarte sunt tehnici „italicizate”
care uşurează, dar în acelaşi timp redimensionează lectura.
Şi pentru că perisabilitatea unei viţe nobile este exploatată la
30