FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Scriind „Miruna”
sentimentul că li se îngroapă cel mai avizat martor al propriului destin.
Cu riscul să mă înşel, cred că era ultimul dintre supravieţuitorii locali ai
liniei de rezistenţă de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, din 1917. Apoi, bătrânii
locului s-au dus unul câte unul. S-a dus şi Elisabeta Rizea, nu înainte
de a-şi lăsa memoriile într-o carte pe care a citit-o atât de multă lume,
împreună cu un testament important: nici sub tortură nu spui unde se
ascund ai tăi. Pentru lumea românească, o astfel de moştenire ar fi fost
de neimaginat dacă nu s-ar fi găsit cineva care s-o întrupeze.
De fapt, după acea perioadă naivă, care a durat pentru
mine cam până la vârsta de nouă ani, sentimentul că aparţin unei
comunităţi s-a diluat treptat. Cred că astăzi nu ne-au rămas prea multe
feluri de a simţi că aparţinem unei comunităţi şi cred că aşa e normal.
Apartenenţa la o zonă geografică unde ţi se pare că ai legături de
sânge cu mulţi oameni e o naivitate care poate fi fără risc asociată
unei iluzii a copilăriei. Numai în basme lucrurile se pot prezenta astfel.
Numai în basme supuşii unui împărat sunt fericiţi cu iluminata formă
de guvernare şi cu felul cum se trăieşte într-o împărăţie bine cârmuită.
La începutul anilor nouăzeci, pe când mi-am propus să-l citesc
complet pe Mircea Eliade (deziderat la care am renunţat atunci când
am descoperit că o parte a lumii culturale şi-ar dori să mă vadă citindu-l
complet pe Eliade, cu insistenţă pe unele texte care pe mine mă enervau
şi care beneficiau de diverse reeditări), mi-au căzut ochii pe un pasaj
din Le mythe de l’éternel retour (un exemplar Folio pe care-l culesesem
dintr-un FNAC la începutul anilor nouăzeci). Era vorba despre un studiu
efectuat de Constantin Brăiloiu în perioada interbelică, în Maramureş,
când folcloristul şi-a propus să studieze urmele unei balade despre un
păstor de care s-a îndrăgostit o zână a muntelui. Pentru că păstorul
era înaintea nunţii sale cu o fată din sat, zâna l-a ucis din gelozie,
împingându-l într-o prăpastie. Acesta era subiectul baladei. După o
minuţioasă investigaţie, Constantin Brăiloiu a descoperit că balada
pleacă de la un fapt real, întâmplat cu decenii în urmă, şi a izbutit
să identifice o bătrână al cărei mire de altădată murise în preziua
nunţii. Existau suficiente elemente pentru a crede că acel eveniment
real, acea tragedie personală, fusese punctul de plecare al baladei.
Da, dar un astfel de fenomen fusese exact ceea ce eu văzusem că se
petrece cu istoria locului, la Nucşoara şi în toată zona Argeşului. Aşa
circulau pe acolo zvonurile, şi aşa era deformată realitatea către ceva
fabulos, magic, fantastic. Erau poveştile din vremea copilăriei mele,
când ascultam astfel de istorii în fiecare zi. Era un proces laborios la
care părea să participe toată lumea, de parcă întreaga populaţie ar fi
contribuit la închegarea materialului unei unice proze mai mari decât
viaţa.
Am încercat să reconstruiesc acea lume. Între alte încercări, am
scris şi două texte literare, intitulate Urşi experimentali şi Am vrut să
65