FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Cercul de la Sibiu
marcat (din zestrea adusă de la Cluj)”, ca şi texte politice ofensive
şi inflamate, în stil „legionar – misticoid”, cu slăvirea ditirambică
a conducătorilor extremei drepte autohtone sau europene (Hitler,
Mussolini, Franco, Salazar, dar şi Codreanu sau Antonescu) şi cu exordii
patetice la susţinerea „cauzei”.
Oricare ar fi fost resorturile care îl generează, ataşamentul pentru
ideile pe care le îmbrăţişase şi pentru mişcarea politică ce le promova
era puternic şi ţinea de tipul de servitute ideologică, bazată pe
fanatismul credinţei în infailibilitatea dogmei şi a conducătorului care
o personifică. O dovedeşte din plin împrejurarea că îi este imposibil,
în climatul de persecuţii etnice şi rasiale care fusese instaurat, să
ajute în vreun fel, cu toate bunele sale intenţii, persoane de a căror
bunăcredinţă şi onestitate era absolut convins. Ba chiar este bruftuluit
cu duritate pentru intervenţie de către şefii ierarhici. Insuficient totuşi
(ca şi în cazul eroilor lui Koestler sau Orwell, pentru care „oamenii pot
greşi, dar partidul niciodată”) pentru a-i clătina convingerile sau a-i
micşora devotamentul. Sinceritatea dezarmantă a confesiunii târzii
dovedeşte, dacă mai era nevoie, că „vindecarea” a fost timpurie, rapidă
şi totală, astfel încât „pacientul” îşi poate privi cu seninătate şi ironie
uşor amuzată febra ideologică:
„Ceea ce nu înseamnă că am fost zdruncinat în credinţa mea faţă
de Legiune. Devenisem, chiar dacă deloc încă o bestie, însă un fanatic.
Clipa cea mai reprobabilă a acestui fanatism a fost însă satisfacţia
sinceră cu care am primit ştirea asasinării lui Nicolae Iorga.”
Aventura eşuează însă în tragi-comic (tragismul însoţea un
moment istoric grav, de cumpănă în existenţa statului), cu imaginea
tânărului gardist, deloc belicos, ba chiar de-a binelea intimidat de
mitraliera „serioasă” lângă care fusese plantat de „fraţi”, devenit ţintă
a glumelor şi ironiilor celorlalţi colegi, cerchiştii. Ironia şi zeflemeaua
acestora topeşte „credinţa” şi invită la necesara luciditate, mai degrabă
decât orice măsură punitivă:
„La rebeliune mi-am făcut «datoria». (...) Nu mă simţeam deloc la
larg acolo, însă nu puteam lăsa să fiu considerat laş sau chiar «trădător».
Nu prea departe de prefectură locuia Radu Stanca – venea din când în
când să râdă de mine (s.n.). Dar mai ales venea tata, care n-avea deloc
chef de râs, căci era disperat: mă cerea jos şi, făcând cu mine câţiva
paşi pe stradă, încerca zadarnic să mă convingă să renunţ la aventura
asta «idioată» – mă punea la curent cu ştirile tot mai defavorabile pentru
răsculaţi. N-am părăsit poziţia decât când centrul nostru de rezistenţă
s-a autodizolvat, în urma unor tratative cu militarii. (...) Poate că n-am fost
înaintaţi Curţii Marţiale deoarece la Prefectură nu s-a tras nici un foc”.
Tânărul are conştiinţa acută a eşecului şi a erorii şi, de naşterea
acestui declic de conştiinţă, atmosfera dezinhibată şi deschisă a
127