FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

George Achim
vede dintr-o dată silită să înfrunte o secvenţialitate istorică nefastă, un
şir de autoritarisme şi dictaturi, războiul şi amputările teritoriale ale
ţării, iar mai apoi instaurarea brutală a comunismului, realităţi grave
care îi puteau marca – şi într-o oarecare măsură deturna – destinul
intelectual. Dar, în aceeaşi măsură, în stare de a elibera o nebănuită
energie şi emulaţie creatoare.
Fapt este că, din toamna lui 1940, Sibiul îi primeşte într-o „bejenie”
generoasă pe tinerii clujeni şi pe profesorii lor. Adevărata afirmare a
cerchiştilor coincide cu documentul de identitate intelectuală, veritabil
certificat de absolvire, pe care l-a reprezentat Manifestul estetic din
1943, gândit sub forma unei scrisori către E. Lovinescu. Până la a discuta
ideile şi principiile estetice ale acelei luări de poziţie, să mai luăm în
discuţie câteva elemente de context, căci după cum rememorează
cu nostalgică poezie (rară printre sarcasmele sale critice!) unul dintre
componenţii săi de marcă: „Cercul şi-a avut momentul lui, anotimpul
lui, mireasma şi culoarea lui după care poate fi identificat. Acesta e şi
rostul florilor: să treacă, dar cu folos”.
Mai întâi, cine erau protagoniştii? Printre tinerii studenţi întâlneai
deopotrivă fii ai unor distinse familii ardelene (venind din mica
burghezie ori intelectualitate transilvană, cum este familia Stanca, de
exemplu), ca şi copii de ţărani, aflaţi la prima generaţie intelectuală ori
de muncitori mineri, ca I. D. Sârbu.
„Şi cine eram noi?– scrie acelaşi Regman – Eram noi alţii decât
înaintaşii noştri cu o generaţie? Cinci cel puţin dintre componenţii
grupării veneam, ca şi înainte cu o sută de ani, cu cincizeci, cu douăzeci
şi cinci, din satele ardelene, ca fii de ţărani cei mai mulţi. Nimeni nu
ne oprea să fim asemeni antecesorilor imediaţi şi – ca atâţia dintre
cei de-o vârstă cu noi şi de-o condiţie – eram cu toţii studenţi, adică
nişte sămănătorişti întârziaţi (nişte «păşunişti», dichisiţi totuşi) sau nişte
culturali pioşi”.
Că lucrurile nu au stat chiar aşa şi ideile lor au evoluat într-o
direcţie contrară, refuzând orice cantonare provincial minoră ori
naţionalist patriotardă, viziune în care naţionalul nu se fundamenta
axiologic decât pe estetic, faptul ţine de existenţa concomitentă a mai
multor elemente şi în primul rând de actul întemeietor, reprezentat de
Scrisoarea Manifest din 1943.
Aşadar un florilegiu generos de tinere talente, validate toate în
timp, în ciuda prelungitului context potrivnic de care aminteam. Fără
îndoială, criticul mai sus pomenit are dreptate când scrie, în acelaşi loc,
că „aportul Cercului literar, contribuţia lui istorică e de a fi concentrat la
un moment dat toate forţele tinere ale provinciei în jurul unei platforme
de la care, pornind în sus, e cu putinţă arta mare, ce n-a fost niciodată
produsul unor glande secretoare”.
118