FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

George Achim
dezbaterilor cerchiste, spiritul ludic şi şarja ironică a colegilor de
generaţie nu sunt străine. Aventura tragicomică se încheia brusc,
punând totodată punct final unei adolescenţe prelungite şi pline de
răsfăţuri, printr-o brutală şi definitivă trezire la realitate, neînsoţită, ca
în atâtea cazuri binecunoscute ale divorţului de himeră, de vreo urmă
de nostalgie. Înspre acea perioadă, scriitorul nu a mai întors capul
decât târziu – exceptând momentele de recluziune ori de confruntare
cu autorităţile comuniste când vigilentele „organe” aveau grijă să-i
reamintească „rătăcirea”, în scop de şantaj şi intimidare – cu seninătatea
distanţei, a unei superioare lucidităţi ironice şi a ireproşabilei sale
atitudini şi conduite politice din timpul regimului comunist.
„O singură dată m-am dus la o întrunite clandestină, apoi mereu
însoţit de ironiile necruţătoare ale colegilor de facultate antilegionari
(cvasitotalitatea lor, n.n.) care începeau să-mi devină prieteni literari,
ironiile lui I.D. Sârbu fiind cele mai eficiente, mi-am pierdut repede
«credinţa» (s.n.) şi, redevenind eu, am scris Povestea tristă a lui Ramon
Ocg, culme a suprarealismului meu, în care satirizam pe fascişti,
uniformele lor, ideologia lor plutocratic-antisemită; mi-am vândut lui
Petre Hossu cizmele – spre indignarea foştilor mei comilitoni – şi cu
banii obţinuţi am tipărit-o.”
Redescoperirea adevăratei sale vocaţii, cea scriitoricească, şi
reîntâlnirea cu eul său profund, de largă cuprindere intelectuală, ca şi
infinita sa capacitate de nuanţare, care în mod firesc nu putea admite
dogma, sub orice formă s-ar înfăţişa ea, coincide ironic şi simbolic
cu vinderea cizmelor, apanaj agresiv plutocratic (utopia în marş a
ideologicului întrupat nu-l va mai tenta niciodată), de care se desparte,
îndepărtând himerele şi (auto)mistificarea, în favoarea maturei
lucidităţi: „Era în vara anului 1941 şi tocmai împlinisem douăzeci de
ani. Adolescenţa mea se încheiase (...).”
Pentru Negoiţescu morbul ideologiilor extreme fusese pasager şi
produsese o boală scurtă şi febrilă de adolescenţă, cu remisiune rapidă
şi fără a lăsa nici o sechelă. Pentru alţii, vindecarea va veni târziu ori
niciodată.
În exerciţiul său memorialistic, criticul se întreba el însuşi „cât de
vindecat îmi închipui că sunt eu acum?!”. Şi răspundea că, recitind un
text de tinereţe căruia nu-i lipsea „căldura şi graţia” şi nici nu păcătuia
prea mult prin recursul la naţionalismul găunos al epocii, acesta îi
apare cu totul îndepărtat şi straniu. „Nu m-am recunoscut...”, încheie
net şi fără echivoc militantul de ieri. Adolescenţa înflăcărată de idei
generoase, cu exaltări monocorde şi nediferenţiate pentru o idee,
dublate de disponibilitatea angajamentului personal necondiţionat,
împins până la extreme, rămăsese în urmă, în clipa în spiritul critic (un
dar pe care adolescentul părea că îl neglijase) îşi reintră în drepturi şi
128