FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Ideoclipuri
un fel de jurnal cu tot atîta rost cît şi fără nici unul; simplă anecdotă
de deschidere şi manifest de lejeritate în amestecul de scriituri –
postmodernă, desigur şi îndată). Se-nţelege că de aici rezultă un fel
de spontaneitate de compoziţie şi structură (în mod premeditat partea
de biografie e redactată ca un „tabel cronologic” baroc), dar nu toate
surprizele şi inconsecvenţele sînt spre folosul cărţii. Bunăoară, CMP pune
creaţia dinesciană sub semnul dominant şi structurant al „spiritului
contestatar” (p. 8). Ar decurge de aici că el va urmări dialectica unei
poezii de atitudine (ceea ce şi face, căci n-avea încotro) şi că va încerca
să se adapteze la valorizarea gesturilor de conştiinţă – poetică şi civică,
dar cu civismul topit în lirism. Mai ales că e convins – şi pe drept – că
e vorba de „un actor al crizei şi al intervalului, poet în egală măsură
epicuireic şi vaticinar” (p. 45). Cu o difracţie de atitudini, aşadar,
care manifestă de îndată o tensiune interioară violentă; ba chiar cu
o posibilă contrarietate emulativă a celor două direcţii în care trage
spiritul poetic. Cînd colo, de îndată ce purcede la analiză, ce deplînge
CMP? Ce altceva decît „lipsa disponibilităţii de a fi investită reflexiv” (p.
49)?! – o lipsă a poeziei, fireşte. Dar la ce-i trebuia atîta reflecţie unui poet
de atitudine? Unui poet la care reflecţia e absorbită de gest şi exprimată
de acesta? Că Mircea Dinescu nu stă să cugete, ci acţionează, e chiar
spiritul poeziei sale! Nu-i un hamletian, ci un Quijote de Balcani (mai
degrabă). Pe de altă parte, o constatare cum e „Mircea Dinescu a
abordat destul de rar poezia programatică” (idem) nici nu mai trebuie
contrazisă de alţii, pentru că o discreditează chiar CMP trecînd în
revistă atîtea poeme în care e vorba de rostul artei, de condiţia poeziei,
de declasarea ei etc. Dacă nici asemenea reflecţii asumate nu sînt
„reflexive” şi „programatice”, nu ştiu, zău, ce-ar mai fi putut face poetul
pentru a-şi exprima „crezul”. Nu „artă poetică implicită” „profesează” (p.
50) Mircea Dinescu, ci artă poetică pe faţă; ba mai pe faţă nici că se
poate. Că „Mircea Dinescu nu este o natură speculativă” (p. 58) bravo
lui! Dac-ar fi fost scria altceva, nu poeme (şi nici pamflete) iar acum
CMP ar fi trebuit să redacteze o monografie de filosof, nu de poet. (Mai
sînt şi unele imponderabile analitice şi interpretative care sînt greu
de primit; bunăoară, vorbind – tot la p. 58 – de „imersiunea în zone
existenţiale inedite”, CMP precizează că aceste imersiuni nu sînt lipsite
de „tensiuni tragice ori de melancolii”, dar „mai curînd metafizice decît
estetice”; adicătelea cum? dacă-s metafizice nu pot fi şi estetice – sau
nu-s îndeajuns de estetice? E o judecată de valoare sau o judecată de
principiu?).
Nu vine în sprijinul demonstraţiei nici abaterea prin critica
oarecum „tematică” din capitolul „Cartoful şi piperul”, dar ea poate
avea raţiunea unei abordări prin ocol. Totuşi, observaţia finală e iarăşi
ambiguă: „Promiţător prin titlu, Exil pe o boabă de piper /.../ dezamăgeşte
13