FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

George Achim
de politicianismul şi corupţia elitei politice, vinovaţii erau indicaţi fără
echivoc: regele venal şi uşuratic, responsabil de a fi oploşit o camarilă
vorace şi iresponsabilă şi partidele politice consacrate ale ţării, care
nu au ştiut să pună capăt unei stări de disoluţie a autorităţii statului
şi nu erau în măsură să ofere ţării garanţiile de securitate şi alianţele
trebuincioase, într-un moment de mare cumpănă istorică. Soluţia
autoritaristă apărea din ce în ce mai mult, în ochii unor tineri generoşi
în idei şi adesea exaltaţi de propriile proiecţii ideale, despre ceea ce
trebuia să devină ţara lor, ca un instrument politic dezirabil şi absolut
necesar pentru o guvernare eficace, într-un timp al crizelor majore. Nu
altfel se petrec lucrurile cu tânărul, de acum student sibian:
„Mulţimea legionarilor în cămăşi verzi, care foiau acum pe străzile
vechiului burg Hermannstadt, întinerindu-l brusc, dătători de speranţă,
ca orice tinereţe impetuoasă, a redeşteptat în mine tot ce învăţasem
din ziarele citite cu ani în urmă la Aiud şi fără doar şi poate în cărţile
din «biblioteca cuibului», pe care o avusesem în pază. Mă izbea acum
evidenţa ce acolo o deprinsesem: vinovate erau partidele politice
democratice care ruinaseră pe dinăuntru ţara (s.n.), însă înainte ca
ruina ei exterioară să se producă cu violenţa unui cataclism, politicienii
corupţi şi egoişti erau de vină, prin lipsa lor de dragoste adevărată
faţă de ţară. Iată-mă deci nu numai student, ci şi legionar în cămaşă
verde, cu diagonală neagră şi pantaloni negri, înfundaţi în cizmele ca
smoala (n.n. chiar retrospectiv, tonul capătă accente admirativ exaltate
în faţa acelei expresii plenare a virilităţii care este dintotdeauna ţinuta
marţială!), mărşăluind ca militarii în formaţie, ziua pe străzile Sibiului,
noaptea pe şoseaua ce duce de la Sibiu la Turnu Roşu”.
Pătruns de crezul său, tânărul scriitor îşi pune condeiul în serviciul
ideilor Mişcării şi publică în revistele sibiene Înălţarea (condusă de
Radu Dragnea) şi Glasul strămoşesc („foaie scrisă cu duhul Ardealului
Legionar”) câteva articole pe care chiar şi mai târziu le apreciază ca fiind
„fulminante”: Încercarea Ungariei de a se încadra în ordinea Europei
naţionaliste şi Lauda veacului (numerele 5 şi 8/1940, din Înălţarea),
respectiv Moştenirea tracică: moartea (nr. 8/5 dec.1940, Glasul sibian).
Dacă ar fi căutat oarecari justificări „rătăcirii” de tinereţe,
rafinatul critic de mai târziu ar fi putut invoca faptul că, în epocă, mari
intelectuali români, cu o notorietate deja consolidată (Eliade, Cioran,
Noica, Comarnescu ori Sextil Puscariu sau C. Daicoviciu, pe atunci cu
înalte demnităţi universitare, pe care tânărul student îşi aminteşte a-i
fi văzut în cămaşă verde la întruniri publice), se regăsesc în atitudini
sau gesturi publice de o amplitudine superioară. Memorialistul
nu caută însă scuze, ci doar remarcă informul şi amalgamul său
psihocomportamental de la 20 de ani, răvăşit de o „neaşezare” a eului,
care poate produce deopotrivă versuri şi proze de un „decadentism
126