FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Mircea Morariu
1991) că „Maitreyi , ca şi Nuntă în
cer, sugerează ideea de fatalitate,
dar fără ostentarea de mai târziu.
Şi aici nu atât poveste- deşi în lectură,
cititorul poate uita intruziunile
as cul tătorului din text, lector in fabula,
dublu al său, lăsându-se în
voia a ceea ce se rememorează
– cât povestire, adică acţiunea de
a povesti” Mai departe, autoarea
face o remarcă (cu referire şi la alte
proze ale lui Mircea Eliade) ce mi se
pare extrem de importantă pentru
oricine s-ar încumeta să purceadă la
dramatizarea romanului. „Contează
mult că textul acesta se alcătuieşte în
faţa cuiva, destinat lui, îndreptat spre
el, şi că e încărcat de întreaga trăire
a momentului acestei rostiri”.
Am zăbovit asupra impactu lui
pe care l-a avut şi continuă să îl aibă
în conştiinţa critică, dar şi în cea a
cititorului „civil” romanul eliadesc,
tocmai pentru a sublinia curajul
ope raţiunii de dramatizare la care
s-au angajat Victoria Balint şi Chris
Simion, dramatizare metamorfozată
într-un spectacol realizat de Chris
Simion cu actorii Trupei „Iosif Vulcan”
de la Teatrul de Stat din Ora dea.
Nu voi insista, în schimb, prea mult
asupra fenomenului revenirii în forţă
a modei adaptărilor şi dramatizărilor.
Mă voi mulţumi doar să observ că pe
o zonă geografică relativ restrânsă,
cum e cea Banat- Crişana, numai în
această stagiune au avut premiera
Visul după Mircea Cărtărescu, la
Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”
din Timişoara, Amoc, după proza
omonimă a lui Ştefan Zweig, la
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad
şi acum Maitreyi, la Teatrul orădean.
Şi experienţa a dovedit că prestigiul
scrierii epice nu garantează obligatoriu
calitatea spectacolului.
Cert e că pentru ca montarea
140
să fie un succes e nevoie să fie
îndeplinite cel puţin trei condiţii- (1)
adaptarea să fie validă din punct
de vedere dramaturgic, adică să
se susţină din perspectivă teatrală,
altfel spus, să conţină obligatoriu
componenta teatralităţii; (2) să existe
regizorul capabil să conceapă un
spectacol modern, de natură să
consoneze cu valoarea scrierii epice;
(3) trupa chemată să zămislească
montarea trebuie să creadă în
valoarea dramatizării, în concepţia
regizorală şi adere la ambele fără
rezerve majore. Să vedem pe rând
cum răspunde spectacolul orădean
celor trei condiţii.
(1). Pe fluturaşul ce ţine loc
de program de sală, Chris Simion
a găsit locul spre a insera o scurtă
declaraţie de intenţii pe care o citez
în întregime- „Maitreyi nu este doar
o poveste de dragoste. Este în primul
rând demonstraţia dură (s.m. M.M.)
a diferenţelor dintre două civilizaţii,
sciziunea între două culturi care
nu au cum să se întâlnească şi
să permită împlinirea unei iubiri.
Indiferent de cât doare şi cât de
absurdă este această realitate, nu
avem dreptul să o judecăm. Dincolo
de aparenţă este întotdeauna ceva
profund , autentic, care ne depăşeşte
raţiunea. Nu încercaţi să înţelegeţi
această poveste. Vă propun doar să
vă deschideţi sufletul şi să o simţiţi”.
E cât se poate de limpede
că dramatizarea s-a concentrat
asupra evidenţierii diferenţelor dintre
civilizaţia occidentală şi cea
orientală (indiană), pe dihotomia
codurilor. În acest sens, s-au operat o
seamă de modificări de perspectivă
prin raportare la roman pe care
autoarele scenariului spectacolului leau
anticipat a fi de natură să susţină
demersul principal, subliniat ca atare