FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Adriana Foltuţ
cercetători şi latină clasică, latină dunăreană, latină orientală, latină
carpato-dunăreană sau latină danubiană. Latina populară şi latina
clasică , de fapt, nu sunt două limbi diferite, ci sunt aspecte ale aceleaşi
limbi, ale limbii latine 5 . Prin latina populară sau vulgară se înţelege
limba vorbită, în mod obişnuit, de romani, este limba vie, nesupusă
codificării de gramatici, este „limba «vulgară», «populară», «vorbită»
sau «a conversaţiei curente» cuprinzând o serie de variaţii, potrivit
împrejurărilor” 6 .
Între latina clasică şi latina vorbită nu au existat deosebiri
esenţiale, limba vorbită (cotidiană sau familiară), va suferi câteva
abateri de la norme, situaţie ce va conduce spre anumite inovaţii, forme
mai expresive sau termeni argotici. Din perspectivă cronologică, latina
populară este mai veche decât latina literară, existând încă înaintea
celei clasice. Latina clasică, aşa cum este cunoscută azi din operele
scrise, s-a fixat în sec. al II-lea î.H., în timp ce latina populară a existat
încă din epoca arhaică a limbii latine. Odată cu trecerea timpului şi cu
extinderea limbii latine, latina vorbită s-a îndepărtat treptat de latina
scrisă, care s-a cristalizat timp de câteva secole, opoziţia dintre acestea
fiind mai evidentă în ultima perioadă a latinei târzii 7 (sec. III-IV).
Recurgându-se la o comparaţie între diferite limbi romanice,
s-a ajuns la concluzia că latina dunăreană nu diferă în trăsăturile ei
esenţiale de latina vorbită în alte provincii 8 , fapt ce demostrează că
limba latină vorbită de populaţia romană din întreg Imperiul a fost
o limbă relativ unitară. Este destul de greu de înţeles cum o limbă
şi în alte studii ce-i aparţin, de ex., în Limba română, vol. I, Privire generală, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976, unde subliniază următoarele:”Rusticitatea unui fenomen lingvistic
este un fenomen important, de care trebuie să ţinem seama mai ales atunci când
cătăm să explicăm stări apuse, prin proiectarea în trecut a unor observaţii făcute în
zilele noastre”. În opinia lui Puşcariu, această rusticitate explică poziţia limbii române
între limbile surori:”Pe cînd Apusul era diferenţiat din punct de vedere social şi avea
clase suprapuse care impuneau graiul lor straturilor sociale de jos, la noi societatea
era omogenă şi stăpânul vorbea limba slugii. Diferenţierea la noi nu se făcea… în sens
vertical, urmând un curs lin, cu efecte mai puţin pregnante”.
5 Vezi Florica Dimitrescu, Viorica Pamfil, Elena Barborică, Cristina Călăraşu, Maria
Cvasnîi, Mirela Theodorescu, Elena Toma, Mihai Marta, Liliana Ruxăndoiu, Istoria limbii
române, Editura Didactică şi Pedagogice, Bucureşti, 1978, p. 41 este redată opinia lui P.
Savj-Lopez, Le origini neolatine, Milano, 1920, p. 125 : «Expresiile latină clasică şi latină
vulgară nu trebuie luate ca doi termeni contradictorii. Realitatea lingvistică era una
singură : nu era nici vulgară, nici clasică, era limba latină !… Latina literară nu-i decât
o parte din latina vorbită, care a ajuns să se fixeze, pe când toată puterea creatoare,
toată forţa în mişcare continuă să aparţină latinei vulgare, care se va transforma în
limbile romanice de astăzi şi care este numai latina.»
6 Vezi Al. Rosetti, ILR, p. 87
7 Vezi Florica Dimitrescu, Viorica Pamfil, …., op. cit.,p. 42 unde se consemnează
periodizarea evoluţiei limbii latine în următoarele etape : arhaică – sec. al II-lea. î. H.;
preclasică – sec. al II-lea î. H. – prima jum. a sec. I î.H.; clasică – a doua jum. a sec. I î.H. –
sec. I d.H.; postclasică – sec. al II-lea.; latina târzie – sec. III-IV.
8 Vezi Al. Rosetti, op. cit., p. 89.
148