FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Cartea de teatru
Mircea Morariu
Jurnal de drum al
unui critic teatral-
1982-1984
volumul al IV lea
de Valentin Silvestru
Primesc cu o semnificativă întârziere,
drept pentru care citesc şi
consemnez cu un deficit de promptitudine,
volumul al patrulea şi ultimul
din Jurnal de drum al unui critic
teatral – 1982­1984 de Valentin Silvestru,
apărut la zece ani de la moartea
tragică a autorului său, la Editura
bucureşteană Palimpsest, gra ţie
strădaniilor criticului Ion Cocora.
Cele patru volume acoperă
o perioadă destul de amplă (1944­
1984). Primul tom, tipărit în 1992, la
Editura Meridiane, referitor la arcul
de timp dintre 1944 şi 1967, a fost, de
altfel, singurul a cărui editare a fost
supravegheată de semnatarul cărţii.
Era prefaţat de o Precuvântare în care
Valentin Silvestru preciza condiţiile
în care a început să ţină Jurnalul,
motivaţiile ce l­au determinat să o
facă, ce a însemnat el pentru critic,
dar şi întâmplările deloc agreabile
ce s­au consumat în a doua parte
a anilor’80 atât în redacţia revistei
Teatrul ce îl serializa, cât şi în cea a
Editurii Cartea Românească la care
autorul apelase în vederea publică­
rii integrale a textului său, operaţi une
editorială proiectată a se desfăşura
în trei volume.
Acum când Jurnalul a apărut
totuşi în patru, nu în trei volume, cum
şi­ar fi dorit Valentin Silvestru, ultimele
trei, cum spuneam, prin grija şi
devotamentul confratelui Ion Cocora,
nu aş putea să jur că ele nu conţin
oarecari semne de contrafacere. Cel
puţin în cazul primului volum, sunt
numeroase indiciile că o seamă de
însemnări au fost aşternute pe hârtie
la o distanţă de câţiva ani de
producerea evenimentelor la care fac
referire şi că uneori memoria i­a jucat
feste diaristului. Bunăoară, altminteri
nu s­ar putea explica o seamă de
confuzii, dintre care cea mai frapantă
e una referitoare la un fapt care, după
depoziţia criticului, s­ar fi consumat
cândva în 1967, când solicitându­i
lui Camil Petrescu un interviu pe tema
specificităţilor şi destinelor dramaturgiei
originale, gazetarul ar fi fost
refuzat de dramaturg, care, în schimb,
i­a recomandat spre consultare un
articol pe care l­a scris cu câteva luni
în urmă în care „am spus ce era de
spus”. Or, o atare conversaţie era peste
putinţă să se fi produs în respectivul
an pentru simplul fapt că autorul Jocului
ielelor trecuse în nefiinţă cam
de un deceniu.
Îmi amintesc cu precizie seismul
provocat în lumea teatrului românesc
atunci când revista Teatrul , cea care,
143