FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

George Achim
inflamată a extremei drepte care exalta „valoarea etică a forţei”, dar şi
partea de vizionarism, tragism şi de încărcătură demiurgică a finalităţii
acţiunii legionare, o ţară „ca soarele sfânt de pe cer”, purificată prin
suferinţă şi jertfă de relele şi nedreptăţile ancestrale, produse de
corupţia şi turpitudinea politicului. O generaţie iniţial generoasă care
cu fervoare mistică şi impetuos elan justiţiar (cam nenuanţat, ce-i drept!)
făcea din suferinţă o etică şi o soteriologie totodată.
Într-o tabletă din iunie 1941, intitulată Puterea de suferinţă, va
exploata ideatic, glosând exaltat pe marginea ei, metafora Sfântului
Sebastian, cel care primeşte cu voluptate săgeţile şi jertfa, personajul
tragic din tabloul renascentistului Antonio Giovanni Bazzi. Are toate
lecturile consacrate ale „genului”, începând cu lucrările lui Codreanu
(care – dovadă în plus a evidentului simţ critic – nu i se par mai mult
decât „o proză puerilă, tenebroasă”), ale omniprezentului în epocă,
Nae Ionescu, dar şi ale celor doi fruntaşi şi – se vede – doctrinari ai
Mişcării, Vasile Marin şi Ion Moţa, morţi pe câmpul de luptă din Spania,
în februarie 1937, cărora le va închina, în revista Luceafărul, poemul
elogiu Majadahonda. Reflecţiile lor teoretico-doctrinare, chiar într-o
considerare mai târzie, nu i se par cu totul lipsite de valoare. Îndeosebi,
îi apare interesant Vasile Marin (preluat şi de Nae Ionescu), autor al
unei culegeri intitulate Crez de generaţie, texte scrise în spiritul retoricii
legionare, dintre care o bună parte fuseseră publicate în Cuvântul.
Memorialistul târziu îşi mai aduce încă aminte, în paginile din
Straja dragonilor, de consideraţiile imprecative şi de un radicalism
net ale fruntaşului legionar, mergând până la nihilismul vehement
şi vituperând furibund despre „cazanul satanic” al parlamentului
pluripartidic sau despre statul românesc „prematur şi pernicios”, „statul
de niciodată”, cum îl caracterizează cu o formulă nu lipsită de virtuţi
stilistice. Aceleaşi diatribe despre partidele masonice, iudaizate şi
bolşevizate, cărora li se poate opune eficient doar activismul mesianic
al Legiunii, acela care vede „societatea ca o mare armată” în rândurile
căreia fiecare om nu e decât un „ostaş în slujba unei credinţe”.
În ce măsură l-au putut cu adevărat atrage astfel de afirmaţii ce
profesau o eschatologie ceţoasă nu putem şti, deoarece, aşa cum am
văzut, resorturile legăturilor sale cu Mişcarea sunt mult mai încâlcite.
Putem data însă o contrareacţie foarte netă a criticului care, cel mai
probabil, îşi trage rădăcinile din această perioadă: mefienţa faţă de
validitatea unui posibil model doctrinar şi ideologic reprezentat de
publicistica lui Eminescu.
Anexat de legionari care vorbeau despre „arhanghelismul
legionar încadrat în făgaşurile genialei viziuni a lui Eminescu” şi
invocat exaltat encomiastic („uriaşul deschizător de drumuri prin care
generaţia noastră se leagă, sărind peste secole de faptele de granit
124