FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Ovidiu Drimba
Începând din a doua jumătate a secolului al XIV­lea prestigiul
arhitectului este neîndoielnic, confirmat fiind acest fapt ºi de permisiunea
ce îi era acordată de a­ºi plasa propriul bust în interiorul catedralei al
cărei ºantier îl condusese: Mathieu d’Arras ºi Peter Parler în catedrala din
Praga, Anton Pilgram în domul din Viena, Hans Stetheimer în biserica
S.Martin din Landshuþ º.a.
În ce priveºte statutul ºi situaþia sculptorului, este semnificativ faptul
că în timp ce fiecare catedrală este legatgă de numele a cel puþin unui
arhitect, în schimb dintre autorii zecilor de mii de statui ºi basoreliefuri nu
cunoaºtem cu certitudine decât extrem de puþine nume de sculptori. Dacă
pe la mijlocul secolului al Xiii­lea în Italia încep să apară semnăturile
artiºtilor, în schimb sculptura franceză, germană, engleză, spaniolă º.a. va
rămâne foarte mult timp anonimă. De altminteri, anonimatul artistic nu
este (cum greºit se crede) un apanaj exclusiv al Evului Mediu. Cele mai
mari capodopere ale Renaºterii, în sculptură sau pictură, nu sunt semnate
de autorii lor.
Dacă termenul de „scuptor” — denumind nu un cioplitor în piatră,
ci în exclusivate un artist — e însă aproape total necunoscut (iar în texte
apare extrem de rar), este pentru că activitatea manuală era privită
fără o consideraþie deosebită (dacă nu chiar dispreþuită); or, pe ºantier,
sculptorul se confunda cu masa cioplitorilor de piatră. Era plătit mai bine
decât aceºtia, pentru că executa cu precizie ºi minuþiozitate numai piese
ornamentale; dar formaþia sa iniþială era cea a unui cioplitor.
Felul său de a lucra era diferit de cel al sculptorului de azi. Întotdeauna
o statuie era executată plasând blocul de piatră culcat; numai începând
din secolul al XVI­lea sculptorul cioplea blocul aºezîndu­l în poziþie
verticală. Apoi sculptorul nu se folosea de o schiþă sau de un desen
prealabil; ci desenul sculpturii proiectate era executat direct pe blocul
de piatră (sau marmură). După ce fuseseră aºezate la locurile lor — locuri
cu mare exactitate indicate de oamenii Bisericii, potrivit unor canoane
precise — statuile erau pictate, într­un registru cromatic variat ºi nuanþat
(aºa după cum se poate vedea perfect ºi azi, în celebrul „Portic al Gloriei”,
al catedralei Santiago de Compostela). Dar culorile nu se aplicau direct
pe piatră, ci pe un strat subþire, prealabil aplicat, de ceruză (carbonat de
plumb). Pictura statuilor a format, chiar începând din secolul al XIII­lea,
obiectul, nu al sculptorului, ci al unei activităþi specializate.
Sculptorul medieval, la fel ca pictorul, îºi executa o lucrare potrivit
unor prescripþii precis date de cler, în ce priveºte alegerea subiectului,
a personajelor, ori a scenelor. Dar nici un text medieval occidental nu
vorbeºte de felul în care i­ar fi fost impus modul de a trata o temă. În
definitiv, artistul medieval nu se putea plânge de o lipsă de libertate a
creaþiei. El înþelegea că, în artă, libertatea de creaþie nu constă neapărat
în alegerea subiectului, ci în modul de a­l interpreta ºi de a­l trata.
86