FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Marea surpriză
ale prezentatorilor îi amintesc de vremuri mai bune. Şi amîndoi sînt
îndrăgostiţi de emisiunea de sîmbăta seara, o adoră pe fata aia.
Cu ajutorul televizorului zilele li se scurg încet, aproape identice:
mănîncă, îşi fac treburile prin casă şi curte, seara se-aşează în pat.
Vorbesc puţin, rarele discuţii pe marginea unei ştiri sau emisiuni le
stăruie-n cap zile întregi. Dorinţa de-a ieşi pare să fi trecut şi ea, sau cel
puţin nici unul nu mai pomeneşte despre asta.
La-nceput fusese cumplit, la sfîrşitul celui de-al doilea an ea
făcuse o cădere nervoasă şi trebuise să-nghită timp de cîteva luni nişte
pilule mici şi roz. Toată perioada aceea în care-şi dorise să moară, ca
să se isprăvească odată totul, în care-avusese coşmaruri oribile care-o
făceau să se trezească urlînd şi continuau multă vreme după aceea, el
fusese alături de ea. Era mereu acolo, gata să-i satisfacă orice nevoie,
stătuse zile-ntregi pe marginea patului ţinînd-o de mînă, spunîndu-i că
totul va fi bine. Şi pînă la urmă îşi revenise, iar în anii care-au urmat se
obişnuiseră să trăiască singuri, fără oameni. Vedeau aproape zilnic la
televizor că poţi s-o sfîrşeşti şi mai rău. Măcar erau sănătoşi, ceea ce
la vîrsta lor era un dar de la Dumnezeu; deşi nu discutaseră niciodată
despre asta, aşa credeau amîndoi.
Sîmbăta asta a fost şi ea ca toate celelalte: ea a pregătit masa şi el
a făcut cîţiva paşi prin curte, de-a lungul gardului, ea a urmărit serialul
de după-masă şi el ştirile de la 7, apoi au cinat faţă în faţă la masa din
bucătărie. La 9 sînt în pat, în faţa televizorului. Fata li se pare superbă
în rochia ei vaporoasă, iar vocea vibramtă cu care prezintă cazurile îi
unge la suflet. Privesc vrăjiţi, la un moment dat ea scapă cîteva lacrimi,
el tuşeşte încurcat de cîteva ori, şi amîndoi se bucură ca nişte copii
cînd durerile oamenilor sînt şterse ca prin farmec de zîmbetul divin al
fetei lor. Încet-încet se cufundă într-un vis, acelaşi pe care-l împart de
ani de zile: se văd în culise, aşteptînd emoţionaţi semnalul, ascultînd
vocea duioasă care-anunţă publicului marea surpriză, apoi pătrund în
lumina orbitoare a platoului, întîmpinaţi de ropote de aplauze. Un înger
se-ndreptă spre ei şi-i sărută, apoi îi conduce abia atingîndu-le braţele
spre canapea şi se-aşază alături de ei, îndoindu-şi delicat picioarele,
privindu-i în ochi...
Emisiunea se-ncheie şi el închide televizorul, dar visul de aur
continuă, îl duc cu ei în somn. E cel mai de preţ bun al lor, singura
speranţă pe care-o mai au – aceea că-ntr-o zi îngerul îi va aduce din
nou în mijlocul oamenilor, spunîndu-le acestora că ei nu..., că ei încă...
„Somn uşor, Nicule!”
„Noapte bună, Lenuţă!”
63