FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Termeni religioşi în limba română
în considerare faptul că aceştia (geto-dacii) şi-au însuşit creştinismul
prin filieră latină, fapt ce explică existenţa termenilor religioşi, în special
cei care exprimă noţiunile elementare ale religiei creştine, care sunt de
origine latină 2 , constituind, bineînţeles, un vocabular creştin minimal.
Considerăm că este important să facem referire la vocabularul religios
moştenit din limba latină, alcătuind un inventar al termenilor luaţi în
discuţie (chiar şi cu unele derivate ale lor, pe teren românesc): adormi,
adormire, ajuna, ajun, altar, biserică, blestema, botez, boace, boci,
Bobotează, boteza, cânta, cântec, cârnelegi, câşlegi, comând, comânda,
comândare, Crăciun, credinţă, creştin, cruce, cumineca, cuminecare,
cununa, cunună, cuvânt, domn, drac, Dumnezeu farmec, fermeca, faţă
(bisericească), fecioară, fiu (Fiul, fiii lui Dumnezeu), Florii, frate ,ierta,
iertăciune, Înălţare, închina, închinăciune, îngenunchia, înger, învia,
înviere, judecată, lăuda, laudă, lege (legea Domnului),martir, martur,
miel (Mielul lui Dumnezeu) minune, pace (pacea lui Dumnezeu), Paşte,
paus, păcat, păgân, Păresimi, părinte, păstor, popor (poporul Domnului),
preot, priveghea, priveghere, priveghi, răposa, (a se) ruga, rugăciune,
Rusalii, Sânta Scriptură.
Centrul de interes, în investigaţia de faţă, îl constituie terminologia
religioasă. Indiferent de punctul de vedere din care am studia o limbă,
suntem puşi în faţa unei probleme, şi anume aceea a originii şi a
evoluţiei sale ulterioare, fapt ce explică, într-o oarecare măsură, şi stadiul
ei actual. Studiind-o astfel, ne vedem obligaţi să evidenţiem ceea ce
este specific, raportat la familia din care face parte, dar şi în raport cu
limbile popoarelor învecinate. Limba română şi-a dobândit statutul de
limbă romanică, limbă vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală
a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate 3 , din
momentul primului contact cu limba latină în aceste provincii şi până
în zilele noastre. Deoarece înregistrează anumite trăsături specifice sau
deosebiri de ordin fonetic, morfologic şi lexical, limbii române îi este
rezervat un loc aparte între limbile romanice. Deosebirile existente între
limba română şi celelalte limbi romanice rezidă în evoluţia diferită a
latinei populare (vulgare) 4 , vorbită de strămoşii noştri, limbă numită de
2 Vezi Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora,
Timişoara, 1999, p. 5 se fac referiri la faptul că „singurul izvor mai sigur pe baza căruia
putem clădi istoria creştinismului daco-roman este limba noastră, în speţă terminologia
creştină… puţinele descoperiri arheologice şi numărul redus al surselor scrise, privitoare
la începuturile creştinismului pe teritoriul ţării noastre sunt confirmate de termenii
creştini păstraţi atât în limbă, cât şi în onomastică”.
3 Al. Rosetti, Istoria limbii române, Editura pentru literatură, 1968, p. 77, menţionează
provinciile dunărene romanizate: Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară
şi inferioară.
4 Ideea caracterului popular, rustic al latinei care stă la baza dezvoltării limbii române
este adusă în discuţie de Sextil Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice,
Academia Română, Discursuri de recepţiune, XLIX, Bucureşti, 1921, idee reluată apoi
147