FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Bogdan Suceavă
văd de unde-i lumina, în care îmi propusesem să construiesc o lume
a satului, dar cu îndreptăţita trezire la viaţă a motivelor fantastice.
Apoi am scris prima versiune a textului care peste ani avea să devenit
Miruna, o poveste, apărut 15 ani mai târziu la Editura Curtea veche (data
oficială a apariţiei este octombrie 2007). A fost un prim fragment în mai
1992, circa patruzeci de pagini, scrise de mînă, într-o singură sesiune
de lucru care a durat cam două zile, şi la capătul căreia mi-am bătut
toate recordurile personale la consumat cafea. Am adăugat douăzeci
de pagini o lună mai târziu, cu aceeaşi metodă nesănătoasă de a scrie
cât mai mult într-o singură sesiune de lucru. Aş fi putut publica una
dintre versiunile precedente în 1994, dar nu am vrut asta, simţeam că
textul nu este gata. Simţeam că mai am de elaborat. Din vara lui 2002
am avut versiunea de mână transferată pe calculator. Am continuat
să lucrez pe acest text, cu speranţa că el nu va creşte. Îmi doream să fie
o singură, simplă şi clasică poveste, care să curpindă ultimul episod
al societăţii tradiţionale, ceva care să se poată parcurge eventual
într-o singură sesiune de lectură, dacă asta ar fi plăcerea cititorului. Un
text care să includă, încifrată, toată istoria locului. Satul pe care l-am
descris se numeşte Valea Rea şi seamănă întrucâtva cu Nucşoara, dar
şi cu Domneştiul (a cărui monografie scrisă în 1938 mi-a fost parte a
documentării, alături de o monografie a Răşinarilor, din Mărginimea
Sibiului, pe care am citit-o tot la începutul anilor nouăzeci).
De fapt, e foarte greu să scrii despre satul românesc. Tema a fost
centrală multă vreme literaturii române, pentru că aceea era pe atunci
realitatea românească. A fost o temă idealizată, minţită, întinată printr-o
reprezentare deformată, fie din raţiuni politice, fie ideologice. Glumind
despre apariţia unei traduceri în epoca interbelică, George Topârceanu
nu uită să amintescă faptul că România e o ţară eminamente agrară,
ceea ce înseamnă că orice receptare a ideilor noi s-ar produce în
România ca în mediul rural. Ce mai rămâne dintr-o astfel de lume
când satul tradiţional a dispărut? Nu se poate scrie despre aşa ceva
astăzi fără un risc real: reîncărcarea fără rest a filelor sămănătorismului.
Tendinţele naţionaliste sunt cele care mi-au prilejuit în alte ocazii
sâmburi de comedie, aşa că ştiam foarte bine în ce parte nu trebuie
să se ducă povestea, dacă ne dorim ca ea să păstreze credibilitatea
literară. Sunt convins că excesele de orice fel ruinează literatura şi
am bănuiala că nici cei care le profesează nu cred cu adevărat în
cauzele filotribale. De ce sună aşa de rău o astfel de temă în cultura
română azi, în timp ce Oameni de porumb, de Miguel Angel Ásturias
sună interesant? Care e diferenţa? Să fie oare un alt nivel de implicare
personală, de evaluare a experienţei fiecăruia? O carte sinceră, bazată
pe o experienţă personală, e pentru orice temă cel mai bun răspuns.
Dar întrebarea generală rămâne şi, cred eu, identifică o problemă
fundamentală a culturii române şi a raportului ei cu tradiţia. Fireşte,
66