FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Cronica muzicală
Adrian Gagiu
Haydn, sau despre stil
„Stilul e omul.”
(Buffon)
Simplul fapt de a se cânta, respectiv de a se audia din când în când
capodopere ale trecutului produce satisfacţii automate şi invariabile
doar în perioada copilăriei gustului muzical (pe plan individual) sau în
provincie, unde totul e perfect. După perioada de acumulări cantitative
şi a experienţelor, survin însă şi clarificări, diferenţieri, evaluări, sesizarea
nuanţelor şi a detaliilor semnificative – cu condiţia să se păstreze o curiozitate
permanentă faţă de ce se petrece în lume în acest domeniu, în
primul rând în ţările cu o cultură şi o tradiţie muzicală mult mai dezvoltată
în acest gen. La ei, în ţările în care s­au născut clasicismul, barocul şi
celelalte stiluri, muzica simfonică în general, în ţările în care chiar au trăit
şi au activat coloşi ca Bach, Händel, Haydn, Mozart, Beethoven şi ceilalţi,
precum şi elevii şi urmaşii acestora, în acele ţări muzicienii şi publicul
avizat iau lucrurile astea foarte în serios şi exigent. De zeci de ani, la ei
se studiază pe documente, pe manuscrise, pe instrumente de epocă,
pe tratate de interpretare, pe sălile folosite atunci, încât muzi cologii şi
interpreţii specializaţi au ajuns la o destul de riguroasă reînviere a vechilor
stiluri. Rezultatele interpretative ale acestui curent, ajuns la maturitatea
puterilor artistice de expresie, sunt pentru auditorul atent demonstraţii
imbatabile şi nu mai puţin emoţionante estetic a ceea ce înseamnă
claritate, distincţie, nuanţe, forţă, expresivitate reală, adică stilul şi expresia
adecvate. Mai mult, în timp ce la noi, la Oradea dar şi în România în
general, acest repertoriu se cântă la fel de uniform (în primul rând cu o
emisie sonoră total nepotrivită lui) şi toate concertele sunt „evenimente”
şi „regaluri” ovaţionate, la ei se întâmplă uneori ca foarte rarele concerte
sau chiar înregistrări mai puţin inspirate să fie taxate de critică şi public,
inclusiv când sunt realizate de cei mai mari interpreţi în materie (de pildă
sir John Eliot Gardiner, sir Roger Norrington, René Jacobs sau Willliam
Christie, ca să ne gândim doar la câţiva mari dirijori cu lucrări clasice
în repertoriu, căci despre o lucrare clasică va fi vorba aici). Şi nu­i pică
133