FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Cercul de la Sibiu
ori senine reverii intelectuale se amestecă, într-o strategie absurd ludică,
cu fapte reale, pline de gravitate, alcătuind un puzzle retrospectiv,
oniric, învăluit de faldurile unei nostalgii amare în faţa unui strălucit
destin ipotetic, pe deplin posibil şi realizabil în alte circumstanţe istorice.
În rama uşor aburită de melancolii a tabloului de generaţie apar
astfel, în ipostazele lor ideale, studenţii şi dascălii lor, „plini de viaţă,
de entuziasm şi de planuri ideale”, cum conclude, cu un soi de cinism
şăgalnic, târziul epistolier.
Dincolo de superbul exerciţiu imaginativ al unui Nego senect,
patetizând graţios şi autoironic pe malurile Rinului, întrebarea care se
pune cu necesitate este inevitabil dichotomică şi se referă deopotrivă
la ceea ce a devenit, în fapt, generaţia Cercului şi la ceea ce ar fi putut
deveni ea, după toate datele sale psihointelectuale pe care le cunoaştem
şi care se situează neîndoielnic la nivel de excelenţă. Tentaţia de a da
timpul înapoi şi de a pune în faţa tinerilor intelectuali ardeleni, de la
începutul anilor ’40, un ecran uriaş în care să se proiecteze virtual în
toată prodigiozitatea lor intelectuală este foarte mare, după cum am
văzut, chiar la lucidul şi hiperintelectivul lider al generaţiei, bântuit (e
adevărat, în circumstanţele particulare ale desţărării) de irepresibile
sentimentalisme. Cum însă istoria nu se scrie cu dacă (nici măcar cea
literară!), încercarea de a pune în balanţă ceea ce a înfăptuit pe plan
intelectual generaţia cerchistă, în condiţiile cunoscute şi cu limitările
inerente, cu ceea ce ea ar fi putut realiza dacă timpurile şi un întreg
context istoric ar fi fost altele, ne apare ca o pură gratuitate. Care
complică însă inevitabil orice încercare de definire a mişcării. Pentru că,
dată fiind excelenţa intelectuală şi eminenţa creatoare virtuală la care
talentul dublat de rigoare îi îndreptăţea pe majoritatea membrilor ei,
ne va fi întotdeauna greu să nu vedem o ideologie literară şi o „şcoală”,
chiar dacă ne aflăm uneori doar în prezenţa bruionului teoretic şi al
entuziasmului estetic juvenil, plin de îndrăzneli amendabile.
Dacă vremurile ar fi rămas normale, poate că atmosfera şi
fermentul intelectual al mişcării, în matricea cibinensă, nu ar fi fost fapt
posibile, dar în aceeaşi măsură, anormalitatea tragică a destinului
istoric deturnat, face ca un fenomen cultural care avea toate datele
de a deveni prodigios şi de a se coagula într-o şcoală de talia Junimii,
reprezentând la superlativul cultural „Ardealul estetic”, să rămână, iată,
un fapt cultural notabil, adesea strălucitor, cu surprinzătoare filiaţii
ulterioare, dar, în fapt, îndeajuns de greu de definit.
Prin ce se individualizează şi se legitimează, la urma urmei, Cercul
literar de la Sibiu? Prin programe şi doctrină estetică, prin ideologie
literară, prin atmosfera de grup şi prin dinamica febrilă a relaţiilor
interpersonale, prin ambianţă şi model cultural bine structurat, prin
umor şi cultul prieteniei, în definitiv, prin seriozitatea unui demers
115