FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Orizonturile apocalipticului
de pacient al acţiunii nimicitoare exercitate de lucruri şi semne, aşa
cum credea Jacques Ellul, ci ea va fi permanent dublată (de vreme ce
pulsiunea de moarte este concomitent agresivă şi autoagresivă) de o
violentare a lucrurilor, de o luare-în-stăpânire (manipulare) a acestora,
ajungându-se la un lanţ de provocări şi interacţiuni reciproce, astfel
încât, cultură a dorinţei de moarte - apocalipticul se dovedeşte în
aceeaşi măsură cultură a Ge-Stell-ului. Şi, pe măsură ce, prin jocul
provocărilor el îşi pierde o parte din energia nimicitoare, lucrând
de data aceasta la propria lui nimicire, dorinţa de moarte pare a se
converti în temeiul acelei ontologii a mortalităţii despre care vorbea
Gianni Vattimo.O asemenea ontologie a declinului trebuie să preia
esenţialul din gândirea lui Nietzsche şi Heidegger, şi anume „că fiinţa
nu e ceea ce stă, ceea ce - potrivit lui Parmenide - este şi nu poate să
nu fie, şi deci nici să devină, ci este tocmai ceea ce devine, se naşte şi
moare şi care tocmai astfel are o istorie, o permanenţă a ei, trecând prin
multitudinea înlănţuită a semnificaţiilor şi interpretărilor, multitudine
ce constituie cadrul şi posibilitatea experienţei noastre despre lucruri.
Ontologia declinului trimite aluziv, mai mult decât o descrie, la o
concepţie despre fiinţă ce se modelează nu pe obiectivitatea imobilă
a obiectelor ştiinţei (…) ci pe viaţă, care e joc de interpretare, creştere şi
mortalitate, istorie” 16 .
Lume a dorinţei de moarte şi a Ge-Stell-lui, orizontul apocalipticului
constituie totodată şi lumea „celei de-a doua trădări”. Dacă în primele
decenii ale secolului trecut, Julien Benda vorbea despre o „trădare a
intelectualilor”, care, renuţând la preocupările lor strict spirituale, au
coborât în arena politicului şi a valorilor materiale, „a doua trădare” se
referă la faptul că intelectualul se metamorfozează acum într-un
ideolog al neantului care afirmă moartea lui Dumnezeu, moartea
omului, nimicul gândirii şi nimicul limbajului. Iar aceste ideologii ale
nihilului proliferează în paralel cu proclamarea, tot mai zgomotoasă, a
dreptului la fericire, o fericire legată însă exclusiv de aspectele materiale
ale existenţei, incluzând bunăstarea, posesia obiectelor care au
„valoare de aparenţă” (Ellul) şi conferă prestigiu, economia efortului,
distracţiile şi lipsa de responsabilitate. Iar intelectualul „celei de a doua
trădări” nu este doar teoreticianul, mai mult sau mai puţin patetic, al
nihilului, ci şi apostolul „noii fericiri” pe care instaurarea în „sfârşitul
istoriei” (atins - din perspectiva lui Fukuyama - odată cu globalizarea
liberalismului democratic burghez) o face perfect tangibilă. „Liberalismeconomie
de piaţă-tehnologie informaţională - scria (în spiritul
teoretizărilor lui Francis Fukuyama) Mircea Cărtărescu - iată cum ar
arăta ecuaţia în stare să definească starea actuală a lumii. O altă
triadă (având un vârf comun cu prima) ar putea fi cea propusă de
Arles şi Duby: creştinism-tehnologie-drepturile omului. După ultimul
101