FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Orizonturile apocalipticului
Fiind o sinteză, el este capabil de aceasta, şi cu cât e mai mult om, cu
atât angoasa lui este mai profundă şi realizată prin el însuşi, nu aşa
cum se înţelege de obicei, venită din exterior” 19 . Întemeierea metafizicmorală
a conceptului de angoasă din gîndirea filosofului danez va
fi reaşezată pe un fundament psihologic în elaborările esenţiale ale
lui Paul Diel. Din perspectiva acestuia,viaţa psihică stă sub semnul
războiului permanent dintre supra şi subconştient, acesta din urmă
fiind motorul falselor motivaţii ce intervin în procesul de deliberare care
are ca obiect dorinţa, privită din perspectiva posibilităţii sale de a se
realiza ca şi a conformităţii (lipsei de conformitate) cu scopul ultim al
vieţii: evoluţia. Pentru Diel, activitatea subconştientului este guvernată
de vanitate; creindu-i fiecărui subiect uman iluzia că reprezintă centrul
existenţei, aceasta declanşează totodată o producţie de „deşertăciuni”,
de „simulacre”, ce alterează grav raporturile cu lumea exterioară,
acreditând dorinţele irealizabile sau neconforme cu sensul vieţii. Aceste
dorinţe rezultă din acţiunea celor trei pulsiuni: sexuală, materială
(legată de posesie şi prestigiul social) şi esenţială (urmărind acordul
cu scopul vieţii şi, în ultimă instanţă, progresul spiritual). Paroxismul
libertăţii specific lui homo apocalipticus ia, în domeniul artistic, forma
experimentalismului, a interogării ultimelor limite ale limbajului şi
comunicării, promovând astfel un „ideal” inaccesibil care trebuie
pus în legătură cu procesul numit de Diel „exaltare”, cu exacerbarea
pulsiunii esenţiale în detrimentul pulsiunilor inferioare care vor fi, în
felul acesta, supuse refulării, ajungându-se la o stare de dezechilibru.
Orice exaltare este urmată însă de o cădere, căci, epuizându-şi energia
psihică, investită unilateral în pulsiunea superioară, subiectul uman
va fi prins acum în mişcarea pulsiunilor refulate, se transformă dintr-un
„exaltat” într-un „banalizat” care însă, ca efect al impulsiei esenţiale,
are în acelaşi timp o conştiinţă culpabilă şi , în tendinţa sa de a se
autojustifica, apelează frecvent la nihilismul moral sau existenţial. Şi
tocmai acest sentiment al culpei faţă de sensul vieţii (sentiment înnăscut
omului) limitează într-o oarecare măsură patosul (auto)nimicitor al
omului apocaliptic, generând dorinţa de armonizare cu scopul ultim
al vieţii (evoluţia) şi făcând cu putinţă, din punct de vedere psihologic,
trecerea spre „faţa diurnă” a apocalipticului, care, în conformitate
cu natura sa paradoxală, uneşte hedonismul nimicului cu angoasa
vinovăţiei.
O conştiinţă a apocalipticului se va face simţită de altfel şi
la autorii români ai ultimelor decenii, fie că e vorba de peisajele
eschatologice din poezia lui Liviu Ioan Stoiciu sau a Magdei Cârneci,
de lumea „excremenţială” a marginii pe care o evocă reprezentanţii
„ultimului val” sau de utopiile „negre” ale unor prozatori ca Alexandru
Ecovoiu, Gheorghe Cuşnarencu sau Marius Tupan. O anxietate a
105