FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

George Achim
ca scriitor, autorul remarcabilului roman Frunzele nu mai sunt aceleaşi),
şeful tineretului liberal din epocă şi directorul ziarului Viitorul, oficiosul
partidului.
Dar orizontul liberal nu este singurul azimut politic spre care se
îndreaptă tinerii creatori. Ca ardeleni, cei mai mulţi dintre ei aparţin
unor familii (ţărăneşti ori intelectual citadine) cu puternică aderenţă
la Partidul Naţional Ţărănesc care timp de peste o jumătate de veac
se aflase la conducerea luptei pentru drepturi constituţionale şi pentru
propăşire economică a românilor ardeleni. Rare erau familiile de o
oarecare vizibilitate socială care să nu aibă cel puţin un aderent la
acest partid (este şi cazul familiilor Negoiţescu şi Stanca, Horia Stanca
fiind chiar redactor al ziarului Patria, oficiosul ardelean al partidului,
care apărea la Cluj; ulterior, va face ani buni de temniţă politică sub
comunişti). Câţiva membri ai Cercului (Nicolae Balotă, doctorul Iencica)
vor avea nete simpatii ţărăniste şi îşi vor plăti opţiunea cu ani grei de
detenţie în gulagul autohton. Alţii vor sfida, într-un act de ostentativă
insumisiune, tradiţia propriilor familii şi, ca o reacţie de frondă şi
poate de dezgust faţă de inautenticitatea unor prelungite manifestări
politicianiste, vor practica un apolitism manifest ori vor avea alte
opţiuni.
Valoarea tradiţiei liberal democratice a militantismului ardelean,
bazată pe parlamentarism şi legitimitatea drepturilor umane
fundamentale, nu va fi însă niciodată pusă la îndoială şi va deveni cu
atât mai actuală după 1945, când bătrânul partid cu străvechi rădăcini
transilvane va deveni portdrapelul luptei anticomuniste. De altfel,
cerchiştii se apropiaseră de partid şi, prin mijlocirea fostului ministru,
fruntaşul ţărănist Emil Haţieganu, purtau negocieri (pertractau, ar
fi spus ardelenii de dinainte de război) pentru o viitoare finanţare a
revistei, stipendii care, datorită deteriorării grave a climatului politic,
din cauza ocupaţiei sovietice, n-au mai sosit niciodată.
Echilibraţi şi venind dintr-o arie culturală în care libertatea şi
democraţia erau valori constante, tinerii intelectuali rejectează cu
violenţă extremele, evitând atât dreapta naţionalistă, antisemită şi
fascizantă, cu excesele-i binecunoscute, cât şi stânga extremă, de esenţă
bolşevică. (Doar un tânăr ca I. D. Sârbu, cu rădăcini familiale în mediul
proletarizat al Văii Jiului, se va lăsa sedus de cântecele de sirenă ale
stângii – e adevărat, ale celei moderate – adică social-democraţia).
De aceea antifascismul (însemnând inclusiv repudierea exceselor
antisemite) şi anticomunismul structural sunt atitudini funciare în
rândul tinerilor sibieni şi profesarea lor manifestă pare cât se poate de
naturală.
Interesantă e luarea de poziţie împotriva ravagiilor gândirii
comuniste şi a practicii bolşevice, pe care o intreprinde sub o formă
120