FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Cercul de la Sibiu
românesc ale lui Ştefan cel Mare”), Eminescu devine reazem doctrinar
suprem pentru justificarea naţionalismului agresiv şi a unei autarhii
politice ce dispreţuieşte, demonizându-le, toate mecanismele de reglare
democratică a vieţii sociale.
Tocmai Negoiţescu, criticul rafinat şi subtil al poeziei eminesciene,
este cel care va ataca fără menajamente (în exil, când acest lucru era
posibil) publicistica scriitorului, al cărei naţionalism intrinsec îl considera
nociv tocmai pentru că putea servi pernicios cauze obscure şi invalidate
istoric, precum cea a extremei drepte din România anilor ‘30.
Faptul că regimul ceauşist, în ultima sa fază dictatorială, aceea
a naţional-comunismului, începea să recupereze dimensiunea politică
exacerbat autohtonistă a publicisticii eminesciene, grefând pe ea toate
excesele lui xenofobe şi izolaţioniste, îl indigna la culme pe autorul
Poeziei lui Eminescu, aflat în exil german şi îi trezea o combativitate
memorabilă – adesea dusă până la patimă – a expresiei sale critice ori
gazetăreşti. Rătăcirile ori iluziile tinereţii rămăseseră pentru totdeauna
departe. (Este notoriu articolul său de la BBC, cu ocazia Centenarului
Eminescu, în care formulează serioase rezerve la adresa accentelor
naţionaliste şi xenofobe ale publicisticii eminesciene, fapt care i-a iritat
atunci pe vechii săi prieteni Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu).
Dar toate acestea sunt reacţii târzii ale scriitorului şi gazetarului
frenetic, fervent în militantismul său anticomunist şi atent la orice idei
care ar putea conţine un sâmbure de gândire totalitară. Deocamdată,
suntem în anul 1940 şi asistăm la prăbuşirea României Mari, atât în
dimensiunea ei statală, cât şi ca orizont sufletesc al inconştientului
colectiv naţional. Şubrezenia şi vinovăţia edificiului politic statornicit
(de la Rege, cu întreaga sa camarilă, la partidele ineficiente şi corupte),
ca şi consecutiva traumă sufletească trăită de tânăra generaţie a
momentului, par a adăuga noi argumente, suficient de solide pentru
angajamentul tânărului student de partea unei filozofii politice a
acţiunii prompte şi eficiente, în stare a dezarticula întregul eşafodaj
administrativ statal responsabil de dezastru.
„Când însă primele trupe venind dinspre Vest au început să
se scurgă în retragere pe străzile lui, Clujul a intrat într-o agitaţie
nemaipomenită, de nebunie şi descompunere (...) Destrămarea ţării a
cărei imagine geografică mi se păruse a ţine de ordinea naturii (s.n.),
căci cu ea mă născusem şi nu cunoscusem alta, această ciocnire atât
de fatală, de pustiitoare, cu istoria altora (fiindcă dacă nu ne bătusem,
nu mai era istoria noastră), a căscat în subconştientul meu o prăpastie
existenţială, abia astăzi mai lesne de conceput. Din ce cauză se ajunsese
la catastrofă? Cine era de vină?”(s.n.).
Întotdeauna în istorie, un mare dezastru indică un mare vinovat,
după zicerea napoleoniană şi, în ochii tinerei generaţii dezamăgite
125