FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Scriind „Miruna”
o ediţie în limba română publicată la Editura Rao, dar nu ştiu cât de
cunoscute sunt volumele lui Tolkien în România. În orice caz, ar trebui
spus că e vorba de opera literară a unuia dintre cei mai interesanţi
filologi dintr-o universitate de vârf din Marea Britanie, autor, între multe
altele, al unui eseu scris în 1938 şi intitulat On Fairy Stories, un autor
la fel de interesant şi de original ca, de pildă, Milorad Pavić (era să
scriu Pavić al nostru, cu gândul la imaginarul lumii balcanice şi cu
înţelegerea că singura mea patrie literară e Balcania, cea care nu
a funcţionat niciodată în plan istoric, dar care operează într-un mod
foarte adevărat pe plan cultural). Citesc cu plăcere şi interes Tolkien
şi recunosc că îmi place enorm încăpăţânarea lui de a urma decenii
întregi o temă literară şi de a o dezvolta până la o uriaşă poveste. Ar
trebui amintit aici că pasajul de început din Silmarillon, intitulat The
music of the Ainur, e unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris
vreodată, aşa cum sună în orginal, ceva la fel de armonios ca şi unele
pasaje din Levantul lui Mircea Cărtărescu, de pildă. Lui Stephen King
nu-i prea place Silmarillon (scrie asta în On Writing), şi-l consideră o
plictisitoare continuare a trilogiei, trecând cu vederea că a fost scrisă cu
decenii înainte şi că, din nefericire, a apărut postum. Trilogia Stăpânul
inelelor a devenit cunoscută şi graţie filmelor realizate de Peter Jackson,
filmate în Noua Zeelandă şi văzute în întreaga lume.
Fireşte, aşa cum se întâmplă cu toate lucrările foarte originale,
abordarea lui Tolkien a fost criticată de mulţi, chiar în momentul
apariţiei cărţii (cam în acelaşi timp cu primul volum al Moromeţilor în
literatura română, dacă e să ne urmăm cronologia paralelă). Unul dintre
critici a opinat că ar fi o lucrare naivă, că personajele par infantile, din
pricina simplificării. Nu cred că e aşa, ci cred că parte din convenţia
literară a basmelor cu zâne (vorba lui Tolkien) ţine de o necesară
stilizare a personajelor. Nu poţi dezvolta personaje de complexitatea
lui Raskolnikov într-un basm. Nu-i poţi reproşa lui Brâncuşi că nu a
reprezentat Pasărea în zbor cu fidelitate, ci că a preferat materializarea
ideii. În timp ce literatura română făcea eforturi să se extragă din cuşca
realismului socialist, în Anglia literatura fantastică era revizitată dintrun
punct de vedere care reîngloba toată tradiţia mitică anglo-saxonă
din perioada anterioară invaziei normande. Fireşte că Tolkien era
foarte atent la fiecare nuanţă şi era perfect conştient de ceea ce s-ar fi
putut spune. Într-o scrisoare către fiul lui, Christopher Tolkien, din 6 mai
1944, autorul trilogiei spunea că not that in real life things are as clear
cut as in a story, în sensul că nu toţi cei răi sunt urukhai sau orcs, dar că
pentru o reconstituire a începuturilor mitice ale istoriei, lucrurile pot fi
reprezentate astfel.
O altă experienţă interesantă pentru mine, ca cititor, şi care a
contribuit la înclinarea balanţei gusturilor mele literare spre literatura
fantastică a avut loc când aveam zece sau unsprezece ani şi venea
69