FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Chris Tanasescu
triunghi. Asemănarea pe care o face între criticul literar şi personajele
feminine ce citesc cărţile grăbit şi pragmatic, ca pe o ghicitoare(p.
225), poate fi prelungită, şi este, în subtext, cu compararea amândurora
poetului ce trăieşte din observarea semnelor şi din forjarea perpetuă
a lucrurilor care­i sunt (ne)semnificative. Acest poet neastâmpărat,
spagiric, îl azvârle pe critic chiar în neantul lipsei de personalitate –
într­o savuroasă contradicţie chiar cu titlul cărţii – dându­i apoi şansa
redempţiunii prin lectura fidelă a unei singure cărţi, sau a unei singure
femei, care este însăşi cartea lui.
Cercul despre care Antonio Patraş spune cu binecuvântată
îndrăzneală că le închide pe toate, este rafinat în triunghiul înscris –
creaţie, lectură, analiză/critică. Se poate aplica iarăşi aici lui Patraş
ceea ce el spune despre Ibrăileanu, acolo unde subliniază riguros şi
polemic că Adela are de fapt o structură canonică, de roman, camuflată
sub forma discontinuă şi fragmentară (p. 165). Canonul poate fi luat
inclusiv în sensul lui teologic (ca să nu mai vorbim de cel muzical, deja
amintit), şi atunci descoperim o nebănuită relevanţă creştină a celor
spuse de Patraş, la care dogma este „camuflată” aşadar şi filtrată prin
labirintul propriu, livresc şi existenţial. Cele trei puncte de pe cerc sunt
o astfel de transfigurare a treimii, cu accentul perpetuu pus de Patraş
pe relaţia lectură ca dragoste, deci prezenţă a Fiului, cu credincioşie
şi fidelitate, şi analiză ca atracţie erotică, motor al vieţii şi al vorbirii
(inclusiv al sporovăielii critice, care, iată, poate deveni profetică totuşi),
deci acţiune a Duhului – chiar şi în ipostaza lui răsturnată, de agent
mercurial, uneori diabolic. Analiza anunţă lectura, care atunci când
primeşte trupul unei singure cărţi, clarifică la rândul ei analiza, făcând­o
mângâietoare. În carte sunt risipite cu discreţie semnele acestei teologii
„traduse”, alambicate. Într­un loc (p. 224) Patraş vorbeşte (prin Ortega y
Gasset, şi reciproca valabilă) de miracolul atenţiei îndrăgostite, care
se centrează exclusiv asupra persoanei iubite, lăsând nu întâmplător
nepunctată posibila paralelă cu Simone Weil şi ideea ei că atenţia
absolut neamestecată este rugăciune. În altă parte (p. 230), vorbind
de şansa de salvare a criticului prin lectură fidelă (şi atentă, desigur),
descrie un asemenea cititor împlinit, având vocaţia virilă a unei singure
cărţi, ca pe un Codrescu ce nu mai are niciun secret, nimic de ascuns,
lucru care nu cred că poate trece fără a fi pus în legătură descrierea pe
care Dumitru Stăniloae o face sfântului în Teologia… sa – fiinţă umană
ajunsă la starea de transparenţă perfectă.
Parcurgând el însuşi cercul critic (hermeneutic – să zicem, hermetic
– mai degrabă) cu asceză şi patimă conjugate, Antonio Patraş m­a
chemat, ca simplu cititor, în labirinturile concentrice ale analizei, cu
îndemnul să ne întâlnim limpeziţi în centrul cu localizare infinită, al
creaţiei, al comuniunii.
36