FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Liliana Truţă
are acces simultan, dar le conţine ca potenţialitate:
„ Suntem omizi şi vom deveni fluturi, iată întreaga noastră poveste,
tot sensul nostru în lume, într-o singură imagine providenţială, pe care-o
poate-nţelege oricine, cu mintea, cu inima sau cu labirintul său visceral.
Suntem fiinţe cu metamorfoză, deja construite pentru mântuire.(...) Vom fi
întregi doar când vom vedea viitorul la fel de limpede ca trecutul şi când
vom înţelege că ele sunt una(...).”
Întregul fiinţei rămâne o nostalgie continuă pentru scriitorul
postmodern, dublată de luciditatea imposibilităţii de a realiza vreodată
această unitate. Rămâne doar înţelegerea acceptată ca adevăr a fiinţelor
multiple( gemelare în cazul lui Cărtărescu), a căror coprezenţă devine o
promisiune profetică,deloc utopizată, a sumei, iar nu a unităţii.
Romanul Simonei Popescu pune în discuţie şi el problema timpului
şi a memoriei în aceeaşi manieră a aglutinării dimensiunilor temporale
ce alcătuiesc profilul fiinţei. Ca în Orbitorul lui Cărtărescu, corpul este
şi aici sediul memoriei şi al identităţii. Dar o identitate mereu doar
căutată, dislocată, fluctuantă şi imprecisă, compusă arcimboldian dintr-o
aglomerare de euri care sunt coprezente.
Nu succesiunea temporală, fie ea şi capricioasă la modul memoriei
involuntare, ci simultaneitatea vârstelor, a eurilor şi, mai ales, a virtualităţilor,
este cea care stucturează, sau, mai degrabă, de-structurează romanul,
celebrând de fapt prezentul fiinţei care aglutinează toate dimensiunile
temporale.
Ce poate fi mai prezent decât corpul? Corpul devine sediul unei
memorii totale, căci el este interfaţa dimensiunilor temporale şi locul de
întâlnire al tuturor eurilor existente sau posibile.Modelul păpuşilor ruseşti,
pe care-l vom întâlni mai târziu la Gheorghe Crăciun, apare şi la Simona
Popescu ( romanul apare într-o primă ediţie în 1997) şi este emblematic
pentru eul simultaneizat ce-şi conţine toate potenţialităţile:
„...mă simt un fel de matrioşkă, un fel de mamă uriaşă, o mamăcopil,
care ţine în creierul ei masculin, ca matrioşka în burtă, o grămadă
de humuncului, de păpuşi, de creaturi care nu mai există, care nu există
încă, din ce în ce mai bătrâne şi într-un fel din ce în ce mai copilăroase...”
Dualitatea esenţă-aparenţă îşi schimbă în această ecuaţie
direcţia, deoarece aparenţa reprezenta multiplicitatea, pe când esenţa
era unul , unicitatea egală cu sine, nedivizatul. Esenţa eului este însă
multiplicitatea,generarea nesfârşită a avatarurilor, pe când aparenţa
este una.Corpul însuşi reprezintă refuzul unicităţii, pentru că nu e identic
cu sine şi se alcătuieşte dintr-o multitudine de corpuri,căci celulele se
schimbă total o dată la şapte ani, generând o nouă realitate corporală.
Doar creierul e cel care face legătura dintre toate aceste fiinţe care au fost,
el e sediul memoriei totale: „un creier fără nostalgii, căci nu-i nimic pierdut
(o ştie el prea bine).”
Timpul nu mai e unul pierdut şi regăsit, el pur şi simplu este.Memoria
92