Descarcă revista în format PDF - idea

+ (copii abandonafli. pærinfli în abandon)arbitraræ generalizare empiricæ de introspecflie, cu atît mai puflin dubioasæretrospecflie idealist-speculativæ. Singularitatea aceasta caracteristicæ este,dimpotrivæ, anume gînditæ aøa, încît sæ dea de înfleles, tocmai, cæ ea nu eexemplaræ decît fiindcæ e pluralæ, multiplicabilæ la nesfîrøit – exact ceea ceconvine „sociabilitæflii“ din societæflile noastre de masæ. De asemenea, se vafi înfleles deja cæ nu practic aici o aproximativæ antropologie istoricæ, ci mælimitez a fixa, în goanæ, însæ cît pot de riguros, niøte repere pe care uniile-ar numi existenflial-istoriale, absolut necesare dacæ e sæ înfruntæm serioschestiunea abandonului sub figura sa eminamente modernæ: de derelicfliuneîntre semeni. 3 )Cæ subiectul modern, pe lîngæ alte „cusururi“ care-i øtirbesc gloria, este orfanla modul radical e, de altfel, chiar una din lecfliile (de existenflæ) cele mai secrete– mai enigmatice øi mai teribile în acelaøi timp (de aici caracterul ei impenetrabil,cîtæ vreme nu e însuøitæ) – pentru orice copil care vine pe lume.El se deschide la viafla personalæ øi interpersonalæ, la memorie øi la viitor,capætæ experienfla tuturor lucrurilor øi a semenilor, crescînd astfel în existenflaproprie – pînæ la punctul inasignabil dinainte dupæ care, ca de la sine, secretulse risipeøte, iar el poate, în fine, sæ înfleleagæ. (Nu spun cæ se øi întîmplæaøa întocmai; ba chiar, cel mai adesea, se gæsesc suficiente, prea suficiente,instanfle „binevoitoare“ – familie, educatori øi pedagogi, bisericæ øi popi, diversefracfliuni de societate, precum øi diverse combinaflii între toate acestea – caresæ-øi fi fæcut o „misie“ din a se græbi deja dinainte sæ punæ „în locul [acela]gol un zeu“ 4 ; un zeu, un idol, un fetiø...) E, în schimb, cunoøtinfla (certitudinea)cea mai intimæ øi mai implacabilæ (cea mai banalæ, într-un sens, chiar øiatunci cînd nu vrem sæ øtim prea bine de ea), pentru oricine care, la punctulde akmé al condifliei adulte (bunæoaræ, cu copiii „plecafli de acasæ“ øi, maiales, cu propriii pærinfli trecufli în nefiinflæ), i-a trecut pragul øi se poate recunoaøteîn învæflætura acestei lecflii. Øi tot de aceea, cu toate cæ existenflanoastræ e chiar locul (pe) unde survine abandonul, cæ ea însæøi e totuna cuabandonul 5 (a-fi-færæ-pærinfli 6 , în sensul cel mai propriu, cæci aceøtia din urmæne nasc pe noi, nu øi existenfla noastræ), atunci cînd vine înainte de vreme– øi cu cît vine mai devreme – secretul brutal sfîøiat al condifliei noastre esenflialmenteorfane este devastator pentru copilul realmente abandonat.Acesta ar fi, aøadar, preflul emancipærii øi al eliberærii. Oricît de inconfortabilar pærea acest bilanfl, el nu poate fi înlæturat; poate da de gîndit (øi trebuies-o facæ), dar soldul lui net e chiar ceea ce ne susfline în existenflæ, dîndu-iacesteia øi forma de epocæ. În cursul ultimelor douæ, trei secole, omenirea– aceea din care pretindem cæ sîntem øi vrem sæ facem parte – a ajuns sænu se øtie identifica decît printr-o asemenea schemæ a emancipærii, cu toateconsecinflele ei. Ea nici nu pare a se dezice de aceastæ autoidentificare,deøi existæ semne cum cæ dinamica emancipærii, supusæ ea însæøi proprieisupradeterminæri accelerate, ajunge adesea sæ-øi centrifugheze chiar sensul,sfîrøind în eliberæri futile (în timp ce devine oarbæ la alte servitufli). Dar,de altfel, ea (omenirea) nici n-a øtiut, pe de altæ parte (øi nici n-a mai „vrut“),sæ-øi inventeze o altæ cale a eliberærii umanului din om, dimpreunæ cuceea ce „naøte“ propriu-zis øi prolifereazæ din acesta; nu o progenituræ(„umanitæflile“, spre deosebire de indivizi øi de neamuri (genos) ori triburi(ethnos), nu pogoaræ natural, continuu unele din altele), ci, înainte de toate,o subiectivitate: aceea constînd în exacerbarea, intensificarea øi, de fapt,desævîrøirea – pînæ la extremitatea sa narcisicæ, chiar autistæ, în orice caz vidatæde trimiteri tranzitive spre altceva decît ea însæøi – a felului „egotic“ de a fiI speak of the singularity of existence that each/any of us is – moreover, revealingan historic path which condenses in itself a long epoch emergence –, thisis neither solipsism, nor an arbitrary empirical generalization starting fromintrospection, and certainly not a dubious idealist speculative retrospection.On the contrary, this characteristic singularity is purposely meant to say that itis exemplary just because is plural, endlessly multipliable – exactly what isconvenient for the “sociability” of our mass societies. Also, one could alreadyunderstand that what I practice here is definitely not a historical anthropology;I resume myself at setting, although on the run, but as strictly as possible,several landmarks which someone would call existential and histori(c)al[geschichtlich], absolutely necessary if we want to confront seriously the issueof abandonment under its pre-eminently modern form: as dereliction betweenfellow humans, between neighbours. 3 )The fact that modern subject, besides other “flaws” which undermine itsglory, is radically orphan, is anyway one of the most secret (existence) lessons– most enigmatic and most terrible at the same time (whence its impenetrablenature, as long as it’s not appropriated) – for every child coming intoworld. He opens himself to personal and interpersonal life, to memory andfuture, gains experience of all things and fellow humans, thus growing in hisown existence – up to the point, indiscernible before it happens, when thesecret vanishes, seemingly all by itself, and finally he may indeed understand.(I’m not saying that’s exactly how it happens; on the contrary, most often,there are sufficient, all too sufficient “benevolent” instances – family, educators,teachers, church and priests, various fractions of the society, as well asvarious combinations of them all – who commission themselves with the“task” of “placing a god in [that] void place” 4 ; a god, an idol, a fetish...)It is, however, the most intimate and implacable (and, in a sense, the mostcommon) knowledge (rather a certainty, even when we don’t want so much toacknowledge it) for everyone who, at the akmé point of adulthood (for instance,with “runaway” children and, especially, with one’s own parents gone),crossed this threshold and may recognize himself in the teaching of thatlesson. And, for the same reason, although our existence is the very placewhere(from) abandonment arrives, although it is in itself one and the samewith being-forsaken 5 (to-be-without-parents 6 , in the most literally sense,because the latter beget us, not our existence), when it comes too soon – andthe sooner it comes – the secret, brutally ripped, of our essentially orphancondition is (literally) devastating for the child who is really abandoned.So this seems to be the price to be paid for emancipation and liberation.Uncomfortable as it may seem, this accountance cannot be left apart; it maygive one to think (and it has to do so), but its final balance is just what supportus in existence, also shaping it as an epoch. For the last two or three centuries,mankind – the one we claim and aspire to be a part of – cannot identifyitself anymore but through such an emancipation scheme, with all its dueconsequences. It doesn’t even seem to deny this self-identification, althoughthere are signs that the dynamics of emancipation, itself subjected to its ownaccelerate over-determination centrifugates its very sense, ending as futileliberations (while turning a blind eye on other servitudes). But, however,on the other hand, it (mankind) didn’t (didn’t “want” to) invent another wayto free the human [nature] from man along with that what he really “begets”:not an offspring (“humanities”, unlike individuals and kin (genos) or tribes(ethnos) –, do not stem, naturally, continuously one from another), but, beforeall, a subjectivity: the one consisting in exacerbating, intensifying and, in fact,completing – to its narcissistic, even autistic extremity, anyway devoid of ref-111