Descarcă revista în format PDF - idea

Frumoasele edificii metafizice, în inima vechilor cetæfli øi a orgolioaselordowntown-uri, sînt conservate în camere de muzeu. Dincolo de cartierelemoderne, noile „zone rezidenfliale“ (perfect oximoron, dat fiindcæ nu se poate rezida pe zonæ) se infiltreazæ pe cîmpuri, în pæduri,pe dealurile de la malul mærii. Acestea sînt regiuni-fantomæ, locuite øipustii. Ele îøi înnoadæ tentaculele de la o comunæ la alta. Ele formeazæun flesut interstiflial între vechile organe urbane. Acest proces este numitconurbaflie. El închisteazæ vechile suburbii în jurul centrelor istorice.Ultimul zævor pus propagærii sælbatice a megalopolisului va cædeaatunci cînd prezenfla „realæ“ la locul de muncæ va deveni superfluæ. Corpulproducætor este deja un arhaism, aøa cum sînt ceasul de pontaj øimijloacele de transport. Telecomunicarea øi teleproducflia nu au nevoiede oraøe bine fæcute. Megalopolisul împresoaræ planeta de la Singaporela Los Angeles øi la Milano. În întregime zonæ între nimic øi nimic, el seabstrage din duratele øi din distanflele træite. Øi fiecare habitat devine unhabitaclu în care viafla constæ în emisia øi recepflia de mesaje.Schiflez acest decor în grabæ pentru cæ e trivial øi uøor de recunoscut.Odatæ cu megalopolisul, ceea ce realizeazæ øi ræspîndeøte Occidentuleste nihilismul sæu. El îl numeøte dezvoltare. Întrebarea pe care o punefilosofului este: ce anume ræmîne care sæ merite atunci cînd prezentareaoricærui obiect este atinsæ de irealitatea trecerii? Ræmîne modulprezentærii. Între naturæ øi artæ, diferenfla cade: în lipsa naturii, totul esteartæ sau artificiu. Dezvoltarea este o idee abstractæ, un cuvînt de conducætorcare nu conduce nimic, decît zecimale. Cît priveøte existenfla,megalopolisul se træieøte estetic. Monstrul conurbafliei întîlneøte filosofulpostmodern în punctul esteticii generalizate. Øi tot în acest punct eise rateazæ.Am început cu „cubismul“ unui Max Jacob, pentru cæ el este unul dinsemnele cele mai riguroase pe care nihilismul, cel a zonei, l-a fæcut îndomeniul literelor. „Stilul“ sæu, care este cel al lui Braque øi Picasso, demultiplicæobiectul øi corpul în faflete øi în schifle. „Situaflia“ sa recuzæautorul, motivul, publicul øi formele. Absolutul pe care-l vrea este nimiculrelafliei. Principiul romantic al „vieflii“, øi ceea ce persistæ din el însimbolism, este respins.Existæ atunci, înainte de Adorno, un singur filosof în Occident pentrua duce gîndirea la înælflimea nihilistæ a acestei scriituri øi a acestei arte?Sînt citafli Spengler øi Nietzsche. Dar primul nu este decît un avortonal celui de-al doilea, unul mai plat argumentat. Cît îl priveøte pe Nietzsche,a cærui gîndire mai mult sau mai puflin transcrisæ a hrænit într-adeværsperanfla disperatæ a scriitorilor, a pictorilor øi a muzicienilor, de-acumcu totul orfani, Nietzsche nu a reuøit sæ depatetizeze acel „nimic nu meritæ“.Scriitura în ditirambi øi în fragmente nu întrerupe, ci consolideazæfiliaflia romanticæ øi simbolicæ. Proza poeticæ a lui Zarathustra, precumøi scriitura sibilinicæ a ultimului Heidegger, e bine fæcutæ pentru a spuneaøteptarea venirii unui „ultim zeu“. Ea profetizeazæ încæ, aøa cum se spunecæ presocraticii au profetizat în vremea lor; numai cæ împrejurarea efavorabilæ, în lumina artificialæ a megalopolisului, unui laconism færæpatos. Wittgenstein, Gertrude Stein, Joyce sau Duchamp par a fi maibune capete „filosofice“ decît Nietzsche sau Heidegger – vreau sæ spunprin „mai bune“: mai apte sæ flinæ seama de neantul færæ ieøire cæruia-idæ naøtere Occidentul în acel prim sfert al secolului XX; øi prin „filosofice“înfleleg: dacæ e adeværat cæ filosofarea este o chestiune de „stil“, concluziela care Valéry, în maniera sa neoclasicæ tipic francezæ, ajunge în Léonardet les Philosophes [Leonardo øi Filosofii].O chestiune de stil, cred cæ aøa ceva agitæ, ameninflæ filosofia de azi, deaøa ceva este ea deopotrivæ tentatæ øi bænuitæ. În centru øi în suburbii,ea a fost înflelegerea chestiunii occidentale cu privire la fiinfla-în-lumeøi la fiinfla-împreunæ. Ea se întreba ce înseamnæ a locui, în vreme ce oraøulmultiplica încercærile de ræspuns la aceastæ întrebare, îøi fæcea øi-øi desfæceaplanul, mergea øi venea între istoria sa øi conceptul sæu, relua traseulmarginii sale între interior øi exterior. La fel, filosofia edifica øi demolasisteme, se stræduia sæ fondeze, rafliona nihilismul endemic, îl desfæøuraøi îl ascundea.Dar oraøul este în prezent de-bordat de megalopolis. Acesta nu areun exterior øi un interior, fiind unul øi celælalt împreunæ, ca o zonæ. Lafel, metafizica, înfleleasæ ca urbanizarea prin concept a unui afaræ al gîndirii,pare sæ-øi piardæ motivul atunci cînd acest afaræ, naturæ, realitate, zeu,om, se dizolvæ sub efectul criticii. Negarea activæ în întrebare øi în argumentse întoarce împotriva ei înseøi. Nihilismul nu poate ræmîne unobiect pentru gîndire sau o temæ, el afecteazæ modul dialectic care eranervul discursului filosofic. Nimicul reclamæ de la gîndire ca ea sæ se înscrienu ca produsul argumentului sæu critic, ci ca stilul scriiturii sale reflexive.De aceastæ datorie de stil, filosoful nu se poate achita „fæcînd esteticæ“.Atunci cînd estetica, acum mai bine de douæ secole, s-a introdus înfilosofie ca una din disciplinele sale, ea a început sæ anunfle declinul imperiuluiargumentativ (Urbs øi Orbs ale discursului). Ea relativiza metoda,modus logicus, opunîndu-i maniera, modus aestheticus, cum spuneaKant. În ciuda subtilelor torsiuni pe care acesta le producea categoriilorpentru a surprinde faptul estetic, sau tocmai din cauza lor, nimic nupoate sæ împiedice ca metoda sæ fie hæræzitæ a deveni un caz particularal manierei. Romantismul speculativ (fie-mi permisæ aceastæ prescurtare)edificæ din nou un sistem al naturii fondat pe manieræ. Dar esteesenflial manierei sæ ignore fundamentul, sistemul øi natura.Gîndirea filosofului pare, în fond, sæ sufere o mutaflie analogæ cu aceeacare afecteazæ existenfla oamenilor în megalopolis. S-ar putea spunecæ cele douæ momente aparflin aceluiaøi proces de estetizare generalizatæ.Ipoteza e ispititoare. E ca øi cum filosofia ar gæsi în megalopolis unsedativ: în debusolarea care o afecteazæ, ea n-ar face decît sæ ia partela încercarea pe care o suferæ comunitatea în megalopolisul dezafectat.Trebuie totuøi sæ criticæm acest diagnostic consolator øi sæ acceptæmsæ ne întristæm.Trebuie mai întîi sæ separæm esteticul în cultural øi artistic. Acest clivaje unul de principiu, aøa cum este øi cel dintre istorico-empiric øi transcendental.Dar el este øi unul observabil în fapte.Cultura a fost un mijloc într-o strategie. Pentru a duce ræzboiul împotrivadespoflilor øi a preoflilor la început, împotriva duømanului de clasæ maipe urmæ. Conøtiinfla oprimaflilor e sedusæ de valorile inamicului. Ea seva elibera cultivîndu-se. Luptætorul trebuie sæ fie eliberat în gîndirea sapentru a se elibera în realitate. Acesta e circulus vitiosus al oricærui proiectpedagogic øi revoluflionar. Ceea ce-l face pe copil sæ iasæ din acest cerce faptul cæ el creøte, asimileazæ cultura øi o uitæ realizînd-o. Dar ea esteadministratæ prea tîrziu bætrînilor copii care sînt exploataflii, prea tîrziu150