Descarcă revista în format PDF - idea

peutic etc.) øi cînd se ispræveøte (dilemele legate de eutanasie). Oricum însæ, nici reflecflia bioeticænu dispune în fond de o altæ nofliune de subiect pentru a-i orienta reflecflia decît aceea corespunzætoaredeja bætrînului sæu sens metafizic modern, cu aplicafliile sale juridice øi etico-politice.3. Eli Eli lama sabachthani: [„et circa horam nonam clamavit Iesus voce magna dicens Heli Heli lemasabacthani hoc est] Deus meus Deus meus ut quid dereliquisti me“ (Vulgata); „... Mon Dieu, monDieu, pourquoi m’as-tu abandonné?“; „... Mein Gott, mein Gott, warum hast du mich verlassen?“;„...My God, my God, why hast thou forsaken me?“; în fine,“... Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,pentru ce m-ai pæræsit?“ (Mat. 26: 47). Este, evident, etimonul fulgurant al experienflei abisale alui a-fi-abandonat øi totodatæ ocurenfla discursivæ princeps, din punct de vedere occidental,pentru comunicarea ei; unde sensul situafliei (al stærii) de abandon este adus la expresie, condensat,dinæuntrul ei, pentru a zice aøa – din poziflia subiectului ei (un subiect care, întotdeaunaîn cazul abandonului, îi este øi „obiect“, patiens, victimæ) –, iar astfel e deja elaborat pentru aprehendarealui „din afaræ“. (Cæ este vorba de o elaborare, absolut indispensabilæ, pur øi simplu, pentruexpunerea a ceva despre asta, o sugereazæ faptul cæ aceste cuvinte in articulo mortis ale luiIsus sînt, totodatæ, deja, un citat – din Ps. 21: 1.) E la fel de limpede însæ øi cæ, pentru a avea ceface cu aceastæ elaborare prototipicæ, inevitabilæ, de altfel, ea trebuie demitologizatæ complet øi,mai ales, secularizatæ; nu atît în sensul unei conversii la profan (n-ar avea prea mult sens), cît almundaneizærii ei radicale (Verweltlichung).4. Nichita Stænescu, Elegia a doua, getica. Ar merita citat in extenso: „O, nu te tæia la mînæ sau lapicior, / din greøealæ sau dinadins. // De îndatæ vor pune în ranæ un zeu, / ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor aøeza acolo un zeu / ca sæ ne-nchinæm lui, pentru cæ el / apæræ tot ceea ce sedesparte de sine“.5. Tehnic, se øtie, asta poartæ numele (concise, sobre) de „Geworfenheit“ øi „Verlassenheit“.6. A fi lipsit – frustrat – de prezenfla oblæduitoare a pærintelui este, deopotrivæ pentru copil, ca øipentru subiectul incomplet, netotalizat, ce continuæm sæ fim pînæ la sfîrøit (indiferent de vîrstæ),tiparul prin excelenflæ al experienflei abandonului. Dupæ „golul“ acestuia pot fi comensurate, aprehendateøi celelalte specii de abandon. Semnificaflia acestei experienfle este, spus iute, aceea aîncetærii posibilitæflii ca „povara“ existenflei proprii (solitudinea ei, grija) sæ fie în anumite circumstanfleîmpærtæøitæ øi astfel atenuatæ; în cazul copilului, chiar øi færæ ca el s-o øtie, dar asta nu-i decît firesc,aceasta sæ fie preluatæ asupra sa de cætre pærinte. Experienfla (raportærii la aceastæ încetare) este„structurantæ“ – e un punct obligatoriu de trecere øi de retrimitere la sine – pentru subiectul existenfleiproprii (Dasein) în „formarea“ sa, fiindcæ øi ea, precum mortalitatea, trimite dezvæluitor(chiar dacæ oblic) la finitudinea constitutivæ, în special pe linia a ceea ce se cheamæ intersubiectivitate.Ne instruieøte, prin ricoøeu, asupra separafliei, a despærflirii/pæræsirii, asupra încredinflæriialtcuiva în grijæ, respectiv asupra limitelor neechivoce ale aøa ceva – ca marginile cele mai propriiale putinflei de a fi un „sine“ coincident într-adevær cu el însuøi (dar færæ a se avea „în stæpînire“în maniera unui „eu însumi“ transparent, a unei conøtiinfle – de sine), aøa cum, într-un alt plan,øi mai esenflial, este instanfla care posibilizeazæ ceea ce se cheamæ în genere (printr-o eroare detraducere, aici însæ fertilæ) „travaliul doliului“. (Pe drept cuvînt travaliu, mai mult decît muncæ, cæcieste vorba într-adevær de o „naøtere“ – doar cæ ræsturnatæ – øi cu condiflia ca experienfla s-oînflelegem ca integrare, ca atare, a cezurii iremediabile prin care sîntem despærflifli de ceea ce,întotdeauna øi complet fals, ne închipuim doar ca fiind „originea“, plenitudinea ei fuzionalæ etc.)7. O asemenea solidaritate ori comunitate de existenflæ, care ar merge împotriva subiectiværii narcisice,futile, filistine – într-un cuvînt, gæunoase – predominante, fiindcæ ea este aceea care øi-arînfiinfla subiecflii singular(izafl)i în comuniune, singularizafli chiar de (sau prin) (ace)asta, nu excludeceea ce ar corespunde proiectului cosmopolit al unui Kant, bunæoaræ, ori diverselor proiecfliiutopice de comunitæfli emancipate/emancipatoare de care gîndirea (øi chiar practica istoricæ) modernænu duce lipsæ, dar ea nu se reduce deloc doar la acestea. Elemente de orientare, nu numaipentru felul cum ar putea fi gînditæ-imaginatæ o asemenea comunitate, ci øi de precizare desprecum este ea efectiv, chiar dacæ nu întotdeauna evident øi accesibil (ori acceptabil) pentru toatælumea (e iaræøi evident de ce), pot fi gæsite în scrierile unor autori precum Bataille, Blanchot, J.-L.Nancy, Derrida, dar øi Marx, G. Granel ori Heidegger.8. O dovedeøte tot ceea ce în gîndirea dominantæ de azi (fie în mediile universitare, fie în diverselegenuri de publicisticæ, inclusiv în gazetæria de mare tiraj) poate trece drept reflecflie eticæ, discursdespre „principiile“ øi „valorile“ morale supreme, „far“, care „ne cælæuzesc“ (ne „cimenteazæ“convingerile, au a ne „inspira“ conduita democraticæ, civicæ, umanitaræ, ecologistæ, patrioticæ,filantropicæ, de afaceri ø.a.m.d.), øi care abia în cazul cel mai fericit (adicæ extrem de rar) se ridicæpînæ la prestanfla filosoficæ a eticii kantiene (de asemenea, la puritatea ei veritabil eticæ). De regulæ,altitudinea la care planeazæ aceste discursuri, atunci cînd nu sînt contaminate de reziduuri teologicevulgarizate, este aceea a unui banal neokantianism reîncælzit, mixat eventual cu ceva utilitarism(etic) anglo-saxon. Larg ideologic, se poate observa cæ toate acestea corespund grosso modo orizonturilormoralitæflii liberal-burgheze de a doua jumætate a secolului al XIX-lea – pînæ la PrimulRæzboi Mondial –, moralitate înfæfliøatæ ca ordine moralæ „naturalæ“ a umanitæflii øi de bine, deræu cîrpitæ pentru a face faflæ situafliilor inedite – ca provocare de ordin etic – de dupæ sfîrøitul celuide-al Doilea øi apoi din chiar ultimele decenii (y compris Holocaustul øi crimele comunismului– from the position of its subject (a subject which, always in abandonment,is at the same time its object, patiens, victim) – and thus already elaboratedfor its apprehension “from outside”. (That what we have is an elaboration,simply indispensable for any statement about this, is suggested by the factthat these in articulo mortis words of Jesus are already, and at the sametime, a quote – from Psalms 21: 1.) It is nevertheless clear that in order tomake use of that prototypic, in fact inevitable elaboration, it has to be completelydemythologized and especially secularized; not so much its conversioninto the profane (it wouldn’t make much sense, anyway), but its radicalmundanization (Verweltlichung).4. Nichita Stænescu, The Second Elegy (Getica) [Elegia a doua, getica].It should be quoted in extenso: “O, don’t cut your hand or foot, by mistakeor on purpose. // They’ll put a god on the wound, right away / like all over,like everywhere,/ they’ll put a god in there / for us to worship him, becausehe / defends everything coming apart from the self.”5. We know that, technically, this bears the (concise, austere) names of “Geworfenheit”and “Verlassenheit”.6. Being devoid – frustrated – of the parent’s securing presence is, both forthe child and for the incomplete, unfinished subject that we continue to beuntil de end (regardless of the age), the very matrix of the abandonmentexperience. It is according to its “void” that one can measure, apprehendthe other species of abandonment, too. The meaning of this experience is,briefly, that of the cessation of the possibility that the “burden” of one’sown existence (its solitude, its care) is, under certain circumstances, sharedand thus attenuated; in regard to the child, even without his knowing, butthat’s just natural, the burden has be taken upon him by the parent.The experience (of relating to this cessation) is a “structuring” one – it’s anunavoidable point of crossing and of re-turning to oneself – for the subjectof its own existence (Dasein), in its “shaping” because the latter, just likemortality, points, in a disclosing manner (although in diagonal), to the constitutivefinitude, especially in the line of that which is called inter-subjectivity.It teaches us, by ricochet, about separation of splitting/desertion, aboutconsigning oneself to somebody else, respectively about the unequivocallimits of this – as the most proper margins of the power to be a “self” reallycoincident with itself (but without “owning” itself as a transparent “myself”,as a self-consciousness), like, on another, even more essential, level, it is theinstance making possible what one calls the “mourning labour”. (Indeedlabour, more than work, because it’s really a “birth” – just a reverse one –and on the condition that we understand the experience as integration, assuch, of the irremediable caesura that separates us from what we, alwaysand completely wrong, just conceive as the “origin”, its overflowing effusiveplenitude, etc.)7. Such a solidarity or community of existence, which would run against thepredominant narcissistic, futile, philistine - in a nutshell, hollow – subjectivation,because itself would be the one who would found its subjects, singular(ised)in communion, singularised by (through) this very fact, doesn’texclude the cosmopolite project of a Kant, for example, or the differentutopian projections of emancipated/emancipatory communities so numerousin the modern thinking (and even in the historical practice), but it doesn’treduce to that. The orientation elements not only for the way such acommunity could be thought/imagined, but also for how it really is, may befound, even though not always manifest and accesible (acceptable) for everyone(again, the reason is obvious), in the writings of such authors as Bataille,Blanchot, J.-L. Nancy, Derrida, but also Marx, G. Granel or Heidegger.8. This fact is confirmed in today’s dominant thinking (either at the academics,or in various kinds of press, including large scale press) by everythingthat may pass as ethical reflection, speech on the supreme moral“principles” and “values”, “lighthouse”, which “lead” us (“strengthen” ourconvictions, aim to “inspire” our democratic, civic, humanitarian, ecological,patriotic, philanthropic, business and so forth behaviour) and which,at best (which is very rare) raises to the philosophical decency of Kantianethics (and also to its genuine ethical purity). Usually, when they are notcontaminated with vulgarized theological residues, these speeches reachto the level of a common recycled neokantianism, possibly mixed with someAnglo-Saxon (ethical) utilitarianism. Ideologically, one can observe that all118