Descarcă revista în format PDF - idea

Mark MandersSilent Factory, 2000, iron, wood, and various materials, Collection Neue Pinakothek,Munich, courtesy: Mark Manders; Zeno X Gallery, Antwerp, credit: The Berlin Biennialcapætul stræzii, dar øi, de asemenea, de unul din acele containere închiriate care sîntatît de caracteristice, în ultima vreme, stræzii berlineze. Alte locuri de expoziflie interconectateorganic sînt Galeria Gagosian, înfiinflatæ de curatori anul trecut øi pusæ,de atunci încoace, øi la dispoziflia artiøtilor øi curatorilor independenfli, øi o coloanæa bilunarului Zitty, o extensie a bienalei, conflinînd interviuri luate artiøtilor care s-austabilit la Berlin. Checkpoint Charley, un catalog de mærime considerabilæ, cuprinzîndlucrærile a 700 de artiøti cu care au intrat în contact curatorii în timp ce se pregæteaupentru bienalæ, este, de asemenea, parte a expozifliei.Deøi, prin selectarea spafliilor expoziflionale, curatorii au abandonat, aproape în totalitate,folosirea cubului alb, încercînd, în schimb, sæ pætrundæ în spafliile existenflei privateøi ale existenflei sociale, acest lucru nu ne oferæ un temei suficient pentru a susflinecæ ei ar reprezenta o direcflie artisticæ cu precædere progresivæ. Dupæ cel de-al DoileaRæzboi Mondial, s-a validat un discurs artistic care presupune abordarea evenimentelorøi a lucrurilor nu doar la un simplu nivel reprezentativ, ci, mai ales, ca o practicæactivæ aparflinînd realitæflii de zi cu zi. Astfel, structura artei s-a deschis, fæcînd posibilsæ transparæ în opera de artæ nu doar evenimentele cotidiene efective, ci øi impactulcreafliei asupra vieflii cotidiene. Aceastæ bienalæ abandoneazæ sau, cel puflin, punesub semnul întrebærii tocmai aceastæ dimensiune a artelor vizuale. Dar nu din cauzæcæ ocoleøte lucrærile interactive sau socio-politice, ci fiindcæ, în timp ce trage cuochiul la cele mai strîmte cotloane ale existenflei noastre øi aruncæ o privire înspreobscura viaflæ interioaræ a omului istoric, îl lasæ pe om în starea sa firavæ. Expoziflianu emanæ niciun fel de „luminæ“, ba chiar îl lasæ pe om într-o stare caracterizatæ defricæ, singurætate, senzaflie de izolare, psihozæ øi boalæ, numitæ de curatori „sentimental întunericului“. Expoziflia înfæfliøeazæ o imagine a comunitæflii stræine de om,o societate prezentatæ ca un construct stræin vieflii, care are un anumit efect asuprasubiectului øi care, în plus, încætuøeazæ cu adeværat libertatea interioaræ øi identitateaumanæ. Sentimentele enumerate mai sus sînt, indubitabil, atît de reale, încît ne determinævieflile; øi totuøi, pentru cæ tragedia existenflei atinge, în bienalæ, dimensiuni cvasimitologice,cercetarea cauzelor sau a solufliilor problemelor devine tot mai puflinposibilæ: ne transformæm în privitori pasivi, excluøi, ai nenorocirii umane. Væzut dinexterior øi de la o oarecare distanflæ, omul secolului XX sau XXI, pæræsit øi luptîndu-secu sentimente încurcate, cu frustræri, probleme reale sau fictive, capætæ unfel de auræ determinantæ.În ciuda acestui fapt, lucrærile prezentate în cadrul celei de-a patra bienale pæstreazæo anumitæ distanflæ faflæ de poziflia adoptatæ de curatori. În lucrarea Særutul [Kiss] (2002),Tino Sehgal le-a indicat unui bæiat øi unei fete sæ se særute øi sæ se îmbræfliøeze în salade bal din Ballhaus Mitte. Coregrafia lucrærii confline indicafliile artistului, însæ cei doidansatori sînt, totodatæ, liberi sæ le interpreteze. Aøa cum ne-a obiønuit deja Sehgal,artistul nu a permis niciun fel de documentare a proiectului (nu existæ nicio fotografiea acestuia în vreunul din cataloage). Astfel, Særutul poate fi experimentat doardirect, ceea ce, în concreteflea lucrærii, nici nu necesitæ vreo explicaflie suplimentaræ.Sehgal ne recomandæ o reconsiderare a producfliei culturale, o reorganizare aprocesului creativ. Cîtæ vreme crede cæ arta este, finalmente, un proces de producflie,singurul mod de a adapta arta circumstanflelor noastre actuale pare a fi o reconsiderarea producfliei culturale. Una din cele mai interesante chestiuni la caresîntem conduøi de lucrarea lui Sehgal se referæ la felul în care societatea de astæziar putea, pe baza comunicærii verbale øi a încrederii reciproce, sæ-øi creeze propriilearhive cultural(-vizual)e.Ultimul film al lui Ulf Aminde, Viafla nu este un tonomat [Life Is not a Listeners’ RequestProgram/Das Leben ist kein Wunschkonzert] (2005), confline, de asemenea, elementede comunicare verbalæ, deøi, în acest caz, comunicarea duce la altfel de consecinfle.Artistul a rugat cîteva duzini de muzicieni de stradæ sæ cînte un anumit motiv muzipsychosisand malady. The exhibition reproduces a community presentedas a compulsion alien from man, a society depicted as a constructalien from life which have a certain effect upon the subject yetthey actually fetter man’s inner liberty and identity and operate asopposites of these. The feelings listed above are undeniably real,to the extent where they determine our life, nevertheless as thetragedy of existence acquires quasi-mythological dimensions it graduallybecomes impossible to inquire for the causes of or solutions forproblems: we turn into excluded, passive viewers of the scene.Viewed from the outside and from a certain distance, twentieth ortwenty-first century man, left alone and struggling with entangledfeelings, frustrations, fictitious and real troubles, acquires a deterministicsort of aura.Nevertheless the works presented in the framework of the fourthbiennial did keep a certain distance from the position adopted bycurators. Instructed so by Tino Sehgal, a boy and a girl were kissingand hugging in the ballroom of Ballhaus Mitte, a building mellowedby age at 24/25 Auguststrasse. The choreography of the work Kiss(2002) incorporated the instructions of the artist, while the twodancers were also free to interpret it. As we have already grownaccustomed to it with Sehgal, the artist allowed no documentationof the project (there is no photograph of it in the catalogue either).Thus one might only experience Kiss directly and this requires nofurther explanations. Sehgal recommends a reconsideration of culturalproduction, a reorganisation of the creative process. As hethinks art is finally a process of production, the only way of adaptingart to our present circumstances appears to be a reconsideration ofcultural production. One of the most interesting questions we arriveat driven by Sehgal’s work is to what an extent is today’s societyable to create its (visual)-cultural archive on basis of verbal communicationand trust.The latest film by Ulf Aminde, Life Is not a Listeners’ Request Program(Das Leben ist kein Wunschkonzert) (2005) also contains elementsof verbal communication, nevertheless communication in thiscase leads to different consequences. The artist has asked severaldozen street musicians to play a certain musical score. Each musicianappears on a different monitor yet as they are shown side by sidewithin a video-installation, the whole production acquires a new93