Descarcă revista în format PDF - idea

+ (copii abandonafli. pærinfli în abandon)Aøadar, nedezmeticifli bine din starea de graflie juvenilæ în care, ca pe un exorbitantdar de Cræciun (era încæ înainte de Cræciunul Coca-Cola!), pærea cæne primeam înapoi istoria redeschisæ, un sens al ei (cvasimiraculos inversat:inocentat, frægezit) – øi deci un fel de subiectivitate colectivæ de reasumatautonom –, færæ a realiza prea bine cæ odatæ cu ea, cu libertæflile redobînditeøi suveranitatea în comun asupra acestora ar fi revenit øi responsabilitatealor; în acelaøi timp nepregætifli pentru renunflærile silite, pentru noileexcluderi øi blocajele lipsite de speranflæ – pentru læsærile în paraginæ impuseunor întregi zone din existenfla individualæ øi colectivæ, ca øi din realitatea socialæpropriu-zisæ – pe care le va aduce cu sine noua, atît de jinduita „societatea bunæstærii“ pentru fiecare (dar numai în raport cu puterea sa de cumpærare),eram obligafli a ne confrunta cu douæ figuri ale abandonului extrem. Figurileacestea erau, sînt cu atît mai terifiante cu cît lagærul – cu care aduceau imaginiledin orfelinatele cu copii famelici, estropiafli, lipsifli de cele mai elementareîngrijiri –, respectiv jungla – analogia la-ndemînæ pentru cruzimeaindiferentæ a stræzii cæreia îi sînt livrafli copii færæ cæpætîi din marile oraøe –,deja în ele însele locuri/situaflii de marasm færæ ieøire în care cineva poatefi împins øi pæræsit, se asociau aici, datoritæ înseøi vîrstei subiecflilor abandonului,cu o puritate insuportabilæ a sensului nofliunii de victimæ inocentæ. Defapt, încæ mai sîntem obligafli sæ facem faflæ radianflei negre a acestor figuri,stigmatelor lor, cæci nu sîntem chit cu aceastæ poveste, oricît s-ar mai fi atenuatdin aspectele ei cele mai revoltætoare (øi e, færæ discuflie, un lucru extraordinarcæ multe dintre acestea au putut fi resorbite). Dar nici nu putem fi,cîtæ vreme în orice poveste de copil abandonat se oglindeøte, imprescriptibil,øi responsabilitatea adultæ a celui care abandoneazæ: pærinte ori societate.Afaræ doar dacæ nu cumva, mai în adîncime, sub conduita acestuia din urmæ,nu s-ar percepe propria sa derutæ radicalæ øi astfel, pe undeva, propria sastare de abandon, de dezarmare øi de neputinflæ în a-øi juca satisfæcætor rolulfaflæ de cel ce, tocmai aøa, ajunge abandonat. Ceea ce ar depune atuncimærturie pentru ceva ce am putea numi, în lipsæ de altceva mai bun, o „supraobiectivitate“esenflialæ a situafliei de abandon, de fiecare datæ cînd easurvine în vreun fel în societæflile contemporane. Nu numai cæ aceasta, princhiar caracteristicile ei prin excelenflæ existenfliale (existenflial-istorice), eaptæ a developa, aøa cum am încercat sæ aræt, o obiectivitate socialæ în sensulcel mai propriu, mai redutabil, pentru întreruperea – secflionarea – deraporturi umane, pentru scobirea de absenfle inconsolabile în jurul indivizilor,de hæuri de necolmatat în ei øi, totodatæ, de hiaturi insuturabile în flesutulsocial – toate aceste faflete ale abandonului fiind efecte „automate“ (automiøcate)ale înseøi dinamicilor (auto)emancipatorii care instituie fiinfla-în-comuna indivizilor odatæ cu societæflile moderne în genere; ci, mai mult (aøa cumde asemenea am cæutat sæ sugerez), atunci cînd survine abandonul, agentulacestuia, acela prin care el se petrece, se abandoneazæ el însuøi (i.e. seexpune) abandonului (existenflei); øi cæ, abandonînd, „cade“ (verfällt), se pierde,el însuøi „în“ abandon (øi în lume), „prin“ destræmarea pe care o sævîrøeøte,iar astfel se atestæ a contrario o solidaritate literalmente abisalæ – prin chiarnatura esenflialæ, generatoare de vid a abandonului – între abandonat øi celce abandoneazæ: implicafli de øi în abandon („înghiflifli“ de acesta) sînt ambii.(De aceea responsabilitatea angajatæ aici de partea celui care abandoneazæe mai mult decît una „doar“ eticæ – dacæ putem vorbi aøa –, iar „bunele sentimente“,oricît de îndreptæflite, mai mult obscurizeazæ înflelegerea chestiunii.Øi tot ceea ce numeam „supraobiectivitatea“ socio-existenflialæ aabandonului în societæflile moderne øi contemporane, iar nu pseudocominthe individual and collective existence, as well as of the social reality itself –brought by the so desired “welfare society” to everyone (but only related tohis buying capacity), we were forced to confront with two figures of theextreme abandonment. The more terrifying they were/are, such as the [concentration]camp – the images from the orphanages with starved children,lacking the most elementary care looked like –, respectively the jungle –a close analogy for the indifferent cruelty of the street to which the castawaychildren from the big cities are delivered –, already themselves places/circumstancesof hopeless slough in which someone could be pushed and forgotten,associated here, due to the age itself of the abandonment’s subjects, with anunbearable purity of the sense of a notion like innocent victim. In fact, we arestill forced to face the black radiance of these figures, their stigmata, becausewe are not even with this story, no matter how many of its most revoltingaspects remitted (and it is, no doubt, an extraordinary fact hat some of themcould be reintegrated). But we cannot be so, while every abandoned child’sstory also reflects, imprescriptibly, the adult responsibility of the abandoner:parent or society. Except for the case that, at a deeper level, under the behaviourof the latter, we couldn’t sense its own radical confusion, and by that,somehow, its own state of abandon(ment), of being disarmed, and the incapacityof adequately playing its part in relation to the one which, that way,ends up as abandoned. This would be proof of something we should call,in the absence of a better term, an essential “super-objectivity” of theabandonment situation, every time it occurs in some form in the contemporarysocieties. Not only that this, by its very existential (existential-historical)characteristics, is fit to develop, as I’ve been trying to show, a socialobjectivity, in its most proper, most formidable sense, for the interruption –the sectioning – of human relations, for carving inconsolable absences aroundthe individuals, of uncolmatable abysses in them and, at the same time,unseameble hiatuses in the social fabric – as all these aspects of the abandonmentare “automatic” (self-moved) effects of the very (self-emancipating)dynamics which found the being-together of individuals along with the modernsocieties in general; but, even more, as I’ve been also trying to suggest,when the abandonment occurs, its agent, by which it happens, abandons(exposes) himself to the abandonment (the existence’s one); and that by abandoning,he “falls” (verfällt), he loses himself “in” abandonment (and into theworld), “through” the unravelling it accomplishes, thus testifying a contrarioa literally abysmal solidarity – by the essential, vacuum-generating nature ofthe (act of) abandoning – between the abandoned and the one who abandons:both are involved (“swallowed”) by and in abandonment. (That’s whythe responsibility involved here on the side of the one who abandons is somethingmore than “ethical” – if we may say so – and the “nice feelings”, howeverentitled, rather obscure the understanding of the situation. And all whichI used to call the social-existential “super-objectivity” of abandonment in themodern and contemporary societies, and not some empathic pseudo-comprehensionsmay make us realize its cruelty – compared to its experience in thetraditional societies, where caring for thy neighbour, regardless of the moral(moral-religious) sanctions for its neglect, was distributed by another kind and“length” of the “social bound”.)The fact that, even in these extreme cases, it was not simply about an exclusiveconsequence of the profligate policy of the late tyrant and of the regimehe incarnated (after all, at that time “aurolacii” 13 from the gutter didn’t existyet, on the contrary – the system sought to integrate children from the verychildhood), but rather about the exponential exacerbation, in times of crisis,of a societal monstrosity more spread, more familiar – in its soft, insidious115