Descarcă revista în format PDF - idea

prehensiuni empatice, ne poate face sæ realizæm cruzimea lui – în comparafliecu ce putea fi experienfla sa în societæflile tradiflionale, în care grija faflæ deaproapele, indiferent de sancfliunile morale (moral-religioase) pentru neglijareaei, era distribuitæ dupæ o altæ texturæ øi „lungime“ a firului „legæturiisociale“.)Cæ, fie øi în aceste cazuri extreme, nu era vorba pur øi simplu de o consecinflæexclusivæ a politicii scelerate a defunctului tiran øi a regimului incarnatde el (la urma urmei, în vremea lui „aurolacii“ din canale nu existau,dimpotrivæ – sistemul tindea sæ încadreze copiii de la vîrste fragede), ci maicurînd de exacerbarea exponenflialæ, în condiflii de crizæ, a unei monstruozitæflisocietale mai ræspîndite, mai familiare – în formele ei soft, insidioase – în vieflilenoastre de zi cu zi decît am vrea sæ recunoaøtem; de o taræ afectînd deja,poate, temeiul etic (etico-politic) în genere al soclului „natural“ al reproduceriiîn duratæ a legæturii sociale în condifliile vieflii (post)moderne (filiaflie,raporturi de familie, responsabilitate parentalæ în formarea øi umanizareasubiectului infans); de un simptom, în fine, al unei mizerii sau carenfle relaflionale,înainte de a fi vorba numaidecît de una pur economicæ (særæcieextremæ), øi care pur øi simplu, în mod doar aparent paradoxal, reedita doarexpresiile sale cele mai brutale din epoca începuturilor revolufliei industriale(vezi romanele unui Dickens), toate acestea sînt sugerate continuu denumeroasele træsæturi suplimentare adæugate mai ales ulterior desenului debazæ al acestor figuri ale abandonului. A dovedit-o a posteriori, implicit øi færæsæ vrea, dar de plano, chiar guvernul, atunci cînd, gæsindu-øi, de voie, de nevoie,interesul în a-øi mobiliza voinfla necesaræ (sub presiunile ajungînd la scadenflæale admiterii în U.E. – un certificat de „maturitate“ pentru flaræ, nu-iaøa), a øtiut, dupæ mai bine de 10 ani de la præbuøirea vechiului regim, cumsæ stopeze în fine „exportul de copii“ abandonafli, înfloritor exact în aceastæperioadæ. Însæ o dovedeøte, mai percutant încæ, urmætorul lucru. Cele douæfiguri extreme ale abandonului extrem de care aminteam – „lagærul“, respectiv„jungla“ – nu sînt numai gemene (siameze chiar, întrucît ele comunicæreciproc), ci sînt øi perfect, riguros complementare din punctul de vedereal capacitæflii lor de a exprima færæ rest unicele douæ posibilitæfli alternativeexclusive între care, în absenfla ieøirii din marasm prin øansa adopfliei, destinulcelor mai næpæstuifli dintre copiii abandonafli este, necruflætor, încolflit:fie „instituflionalizarea“, fie strada. (De altfel, majoritatea dintre ei continuæsæ penduleze doar între aceste douæ „opfliuni“, chiar øi azi, cînd prin diversestrædanii ale societæflii vechiul tip de orfelinat, cel carceral, a fost în bunæ mæsuræînlocuit prin „centrele de primire“, mai ospitaliere.) Ceea ce mai trebuieremarcat este însæ cæ figurile acestea gemene închipuie în raportul lor reciprocun fel de Janus bifrons. Dacæ „lagærul“ trimite în mod clar cætre trecut,„jungla“ în schimb este aportul exclusiv øi inalienabil al vremurilor postcomuniste.Færæ îndoialæ cæ încæ vom mai afla de cazuri de copii cæzufli victimæ unor reletratamente din partea propriilor pærinfli, cæ vor exista mereu mame care-øipæræsesc pruncii sub diverse motive, uneori realmente implacabile, cæpresa nu va rata sæ relateze despre abuzuri intolerabile comise împotrivacopiilor, în familie sau în afara ei. Øi pînæ la urmæ orice silnicie sau abjecfliela care e supus un copil din partea celor de care el depinde (afectiv, existenflial,material) este, prin sens sau consecinfle, o formæ de a-l abandona,de a-l împinge într-o situaflie care-l striveøte, îl mutileazæ, îl anuleazæ. (Aøacum, la extrema cealaltæ – øi doar pentru a sugera în treacæt felul cum chestiuneadelicatæ a pragului de la care începe excesul abandonului ca neglijenflæforms – in our everyday lives than we would like to admit; a dammage alreadyaffecting, perhaps, the ethic (ethical-political) foundations of the “natural”base of the diachronic reproduction of the social bond in the conditions of the(post)modern life (filiation, family relations, parental responsibility in theprocess of shaping and humanizing the infans subject); at last, a symptom, ofa relational misery or deficiency, before we ca talk about a purely economicalone (extreme poverty) and which simply, in an apparent paradox, only revivedjust its most brutal expressions from the times of the industrial revolution (seethe novels of a Dickens), all these are continuously suggested by the numerousadditional features added especially further to the base design of thesefigures of the abandonment. It was proved, a posteriori, implicitly and with nointention whatsoever, but de plano, by the government itself when, findinghimself interested, willingly or not, in mobilizing the necessary will (under thedeadline pressures of the E.U. admission – a “maturity” certificate for thecountry, isn’t so), found out, after more than 10 years from the collapse of theold regime, how to finally stop the “export of abandoned children”, whichflourished in that very period. It is proven, even more incisive, by the followingthing. The two extreme figures of the extreme abandonment, which I wastalking about, the “camp”, respectively the “jungle” are not just twins (evenSiamese twins, because they internally communicate), but also perfectly, rigorouslycomplementary from the point of view of their capacity of expressingneatly the only two exclusive alternative possibilities available for every suchdeserted child (when the chance of an adoption didn’t present for him): eitherthe “institutionalisation”, or the street. (However, most of them oscillatebetween the only two “options”, even today when, by different efforts of thecommunity the old orphanage, the prison-like one, was mostly replaced bythe more welcoming “receiving centres”.) But what we also have to remark isthat these two twin figures draw, in their reciprocal relation, a kind of Janusbifrons. If the “camp” points clearly to the past, the “jungle” belongs, as contribution,exclusively and inalienably to the post-communist times.There’s no doubt that we will still find out about cases of children fallingvictims of bad treatments from their own parents, that there will always bemothers who desert their babies under various reasons, sometimes reallyimplacable, that the press won’t fail to report about intolerable abuses againstchildren, within the family or not. And, after all, any exaction, abuse or abjectionto which a child is subjected by those he depends upon (affectively, existentially,materially), literally or by consequences, is a form of abandoninghim, of pushing him in a situation which crushes him, mutilates him, denieshim. (The same way as, at the other end – and only to suggest the delicatethreshold from which the excess of abandonment, as irreparable neglect,starts –, to credit, in a foolish, unlimited manner, the child’s “savage” subjectivity,incomplete by definition, its in-form desires, is irresponsible as well.)But to focus exclusively – and rather voyeuristically – on such strident, tackycases of child’s desertion (serious indeed, but for which, in one way or another,there are legal and practical means of urgently intervening) means toblindfold ourselves with regard to a mainstream course of things, which isalready common in the everyday life of most urban families. All the morewhen people are better, more “successful” (more passively) integrated – effectivelyor through their aspirations to a life “style”, to a certain level of consumingeverything they can be sold for their money (even on credit), from dreamsof happiness, personal or “with the loved ones”, to “(packed) services”, by allmeans “professionalized”, of parental, pedagogic, educative, recreationalassistance/substitution – by the society shaped as it is, in like manner aseverywhere, by those forces and trends who, on the whole, and in Romania,116