Descarcă revista în format PDF - idea

„prea aproape“ de mine, incandescent de aproape de mulfli dintre noi. (Poatecæ diferenflele dintre diversele tipuri posibile de prizæ la chestiune sînt, în special,rezultatul variafliei distanflei – de siguranflæ – dintre autor øi fenomenulabandonului.)Revin bunæoaræ la imaginea mamei din reclama cu pricina. Avem certitudineacæ ne naøtem fizic. Este un truism cu o bunæ influenflæ de ocultaflie asupraunor desfæøuræri la fel de importante: evidenfla naøterii fizice ne împiedicæsæ ne punem problema unui alt tip de sarcinæ: cea psihicæ.Ce înseamnæ „o naøtere psihicæ“? „Instituflia“ naøterii psihice rezidæ în istoriilenoastre øi este alcætuitæ din chiar identitatea fiecæruia, alimentatæ din revolutelinii de rudenie, cît se poate de actuale însæ prin ceea ce simflim, træimøi putem face. Chiar dacæ aparent este o formulæ pesimistæ, fiecare abandonpovesteøte travaliul naøterii psihice. Fiecare abandon petrecut în nuanfleleunei relaflii semnificative, din care aparent nu am pierdut nimic, øi nudoar istoriile „cazurilor“ evidente. Acestea din urmæ ne populeazæ imaginarul,în timp ce comportamente precum grija excesivæ sau rejecflia le exilæm oriunde,cu precædere în contingent, oricum nu în preajma ideii de abandon.Pentru a pleca, „cum se cuvine“, de la prototip: este vinovatæ o mamæ careîøi abandoneazæ copilul? Cine distribuie culpa?În ræspunsul la o astfel de întrebare regæsim, de o parte, un pærinte care îøiabandoneazæ copilul sub incidenfla istoriei sale de viaflæ, a tarelor „naøteriisale psihice“. De cealaltæ parte, ne aflæm noi ceilalfli, cetæfleni cum-se-cade,care „ne facem datoria“ arætînd cu degetul gestul extrem al abandonului.O facem poate nu atît din preocuparea pentru celælalt, cît, în primul rînd,pentru noi. Vehemenfla este o mæsuræ a repulsiei personale faflæ de træireaabandonului.O elaborare publicisticæ pe aceastæ temæ poate, prin urmare, sæ încerce uninventar de soluflii, mæcar provizorii, la chestiunea abandonului. Poate apoisæ propunæ o analizæ a contextului social, cultural în care se articuleazæ fenomenul.Mai poate sæ punæ întrebarea raportului personal cu aceastæ temæ– copii abandonafli, pærinfli în abandon. Titlul poate fi atunci amendat øireformulat: Eu (cititor, autor) abandonat. Optez pentru ultima formulæ.Tentaflia diverselor maniere de-a aborda subiectul se poate înscrie pe unambitus larg, de la varii tipuri de distribuire a culpei la modalitæfli de evitarea problemei, de la texte care indexeazæ riguros teorii la scriituri cu afectiveinflaflii baroce. Nici opfliunea mea nu este „liberæ“, ci constrînsæ de raportulpersonal cu abandonul. Nevoi presante de reparaflie vor impune un articol-soluflie,în timp ce încercarea de tolerare a træirii abandonului, unarticol-discuflie. Ræmîne de væzut cîtæ soluflie øi cîtæ discuflie va încæpea în acesterînduri.Cum se distribuie abandonul în destinele noastre? Cum învæflæm sæ îl toleræm,sæ ni-l asumæm øi de ce avem nevoie sæ evitæm aceastæ træire? Un posibilræspuns îl gæsim în „cît de singuri“ am fost læsafli în timpurile copilæriei noastre,de cætre cine øi, apoi, de ce. Gestiunea acestor ræspunsuri susfline activitateapsihanalistului care se ocupæ de „cazurile“ copilului.Sæ încercæm un exemplu: o învæflætoare îmi vorbeøte despre un „copil-problemæ“din clasa sa. „Nu stæ locului, nici mæcar în timpul orei. Face tot felulde pozne în care îi antreneazæ øi pe ceilalfli. Pærinflii lui nici nu mai øtiu ce sæfacæ. Acestui copil îi place sæ facæ probleme [sic!] øi sæ fie øef în grupul sæu.“O situaflie comunæ øi mai ales o percepflie de „bun-simfl“. Învæflætoarea ne spunecæ este ceva în neregulæ cu un copil. Ba chiar copilul este problema, prin „felullui de a fi“. El, copilul, este ræu, noi, ceilalfli, sîntem buni. Soluflia este de „bunclose.As for me, the psychoanalytic couch offered me the space from whichI started to re(build) my objects. I insist on my relation to the topic and on my“competence” in this field, because the topic is in fact “too close” to me,incandescently close to many of us. (Perhaps the differences between the variousapproaches to the topic are mainly the result of changing the – safety –distance between the author and the phenomenon of abandon.)I return, for instance, to the image of the mother in the advertisement. We arecertain that we did have a physical birth. This truism has a powerful blanketinginfluence on other developments as important as this one: the evidenceof the physical birth stops us from acknowledging the issue of another kindof pregnancy: the psychic one.What does “psychic birth” mean? The “institution” of the psychic birth residesin our histories and it’s made of the very identity of everyone, nourished bykin lines from the past, but as present as possible in what we feel, experienceand even do. Although this may seem a pessimistic formulation, every abandonspeaks about the labour of the psychic birth. That is, every abandon takingplace in the shadows of a significant relationship, from which, apparently,we had nothing to lose, and not just the history of the “obvious” cases.The latter populate our imaginary, while behaviours like excessive care orrejection are being exiled anywhere else, especially into contingency, anywherebut around the idea of abandon.To start, “as we should”, with the prototype: is a mother who abandons herchild guilty? Who apportions the guilt?The answer to such a question consists, on one hand, of a parent abandoninghis child as a result of his life experience, of his “psychical birth” scars, and onthe other hand, we, the righteous citizens, “doing the right thing” by pointingat the extreme act of abandon. We do it perhaps not so much out of concernfor the other, but in the first place, for us. Vehemence is the measure for thepersonal repulsion before the experience of abandon.Therefore, a publishing attempt concerning this topic may try to inventorythe (at least temporary) solutions to the problem of abandon. Then it may putforth an analysis of the social, cultural background in which this phenomenonarticulates. It also may ask about the personal relation to this topic – abandonedchildren, parents in abandon. The title may be then reformed andrephrased: Abandoned me (reader, author). I chose the first formulation.The temptation bore by the diverse manners of approaching this topic may besituated within a wide range, from many kinds of guilt allocation to ways ofavoiding the problem, from texts which rigorously index theories to writingswith an affective baroque rhetoric. My own choice is not “free”, but compelledby my personal relation to the abandon. Urging needs of rehabilitationrequest a solution-article, while the attempt to tolerate the experience ofabandon requests a discussion-article. It remains to be seen how much solutionand how much discussion these lines will allow.How is abandon allocated in our destinies? How do we learn to tolerate it, toassume it and why do we have to avoid this experience? We can find a possibleanswer in “how lonely” we were left during our childhood, by who andthen why. The activity of the psychoanalyst dealing with child’s “cases” restsin handling these answers.Let’s use an example: a teacher tells me about a “problem-child” in her class.“He doesn’t stand still, not even during the class. He’s making all sorts ofpranks, involving the others as well. His parents don’t know what to do anymore.This child likes making trouble [sic!] and being the leader of his group.”A common situation and especially a “common sense” perception.The teacher tells us there’s something wrong with a child. Even more,138