Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

ANGELO MITCHIEVICI
ç
EX PONTO NR.4, 2008
158
Drumul ascuns al poeziei –
liricul discret, Mircea Iv`nescu
n cartea sa, Mircea Iv`nescu. Poezia discre]iei absolute (Editura Vinea, Bucure[ti,
2007), Radu Vancu ne ofer` prima monografie serioas`, care conteaz`,
a unui poet la fel de discret ca [i lirica sa, dac` facem abstrac]ie de
monografia hilar` a lui Daniel Deleanu, tez` de doctorat r`mas` nepublicat`,
c`reia tân`rul critic îi cânt`re[te divers [i ironic erorile. Un studiu bun este
întotdeauna acela în care întreb`rilor bine puse li se d` un r`spuns care s`
le dep`[easc`, s` refac` sfera contextual` a întreb`rii. De ce se impune un
poet precum Nichita St`nescu [i nu Mircea Iv`nescu în anii ’60? Pentru a
stabili punctul de inflexiune care schimb` macazul liricii iv`nesciene, criticul
deconstruie[te „întâiul text în care mecanismul poemului iv`nescian începe
s` func]ioneze în modul specific”, „Sonetul despre Unire” publicat în Steaua
în 1959 în paralel cu debutul dac` nu uitat, atunci cel pu]in ignorat de critic`,
reprezentat de poezia „Ploaia” publicat` în aceea[i revist` în 1957. Radu
Vancu sus]ine c` ignorarea liricii iv`nesciene sau plasarea ei în registrul unui
minorat delectabil s-a datorat cecit`]ii produse de chiar feti[izarea Poeziei
eliberat` de o serie de constrângeri dogmatice, în preferarea unui orfism cu
note metafizice, fa]` cu un aparent „prozaism” minimalist care topea discret,
mult prea discret alte tradi]ii poetice, în special pe cea american` a [colii de
la San Francisco [i parte a genera]iei Beat, dar [i [coala englez` de poezie
cu T.S. Eliot [i Ezra Pound. Face parte Mircea Iv`nescu dintr-o „genera]ie
pierdut`” [i recuperat` tardiv, mai degrab`, în sensul proustian al memoriei
afective, de[i suntem l`sa]i s` în]elegem c` în acel moment poezia sa reprezint`
un gest unic? Teza este foarte tentant` [i ea deschide discu]ia pentru
o critic` a revizuirilor, recuper`rilor, restitutiv`, dar [i pentru un examen al
op]iunilor unei critici incapabile s` observe deschiderea oferit` de aceast`
poezie, deschidere care î[i d` roadele abia cu genera]ia optzecist` c`reia
Iv`nescu le-ar fi un potrivit precursor. Dimpotriv`, op]iunea pentru un lirism
incantatoriu, intens metaforizat, cu marile sale gesturi simbolice, o poezie de
elan dionisiac, retoric` reprezint` o întoarcere recuperatorie spre modernismul
interbelic. Avem în Mircea Iv`nescu un moment pierdut, ratat, o poezie
socotit` „minor`”, exclus` din canon împreun` cu cea „antimetafizic`” a lui
Leonid Dimov, spre exemplu. În acest sens, câteva rapeluri asupra judec`]ilor
ciritice precum cea a lui Manolescu, Negoi]escu relev` profilul unei epoci, iar