Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.4, 2008
168
În ceea ce prive[te propria sa partitur`, observ`m c` George Vulturescu
[i-a balizat imperiul cultural cu câteva repere fundamentale: Piatra (simbolizând
realitatea), creerul (fa]a gândirii, a cunoa[terii), îngerul (inspira]ia divin`)
[i litera (adic` simbolul comunic`rii) gândit` ca un fel de atom sau molecul` a
limbajului poetic. Nu este vorba aici de vreo apropiere de letcrismul lui Isidore
Isou, o g`selni]` ridicol` care ar fi fost uitat` demult dac` nu ar fi fost scoas`
în fa]` de cabotinii literari din Occident.
Pentru George Vulturescu litera este o minune, [i dup` ce o aminte[te
în treac`t într-o serie de poeme, în finalul c`r]ii, îi dedic` un întreg ciclu.
Desigur, inten]iile poetului nu sunt u[or de grupat, întrucât el nu vinde haine
de gata, ci doar prezint` sugestii [i aluzii literare.
Am spus c` peisajul c`r]ii nu e idilic. „Piatra Nordului [tie numele mor]ii”
(p.21) – spune poetul. Dup` noi, moartea este o datorie omeneasc`, în timp
ce piatra de granit a Maramure[ului e nemuritoare. Ea, aceast` piatr`, are
calit`]i magnetice deoarece poate s` atrag` con[tiin]e, mai ales con[tiin]e
române[ti autohtone. Poezia vine s` înnobileze a[teptarea pietrelor: „ E un
dans de funigei cuvântul/deasupra pietrei/o conjura]ie a cometelor,/o noapte
cu zurg`l`i/ Aceasta este gloria/unui vers : /s`-l cite[ti pietrelor -/ deasupra
lor nu mai e decât /limbajul lui Dumnezeu” (pag. 38).
Pentru poet, crea]ia este un fel de jertf`, din care el trebuie s` se înfrupte
ca [i cum ar participa la o tain` a eucharistiei: „E o tav` de aur pagina
pe care v`d /o pas`re, Trebuie s`-i rup gâtul/sau mi se cere s-o duc în dar
altcuiva?/Te v`d, cititorule, cum fl`mânze[ti:/ E Miez de Noapte în Miez de Zi
[i/trebuie s` m` vezi [i tu:/rup din/carnea p`s`rii [i m`nânc. Pe tav` a/r`mas
sânge sau scrisul meu e/sânge înghe]at?” (p.43).
Via]a [i moartea în ampla simbolistic` a pietrei „A sta în fa]a unei pietre/
e o ucenicie a mor]ii” (p.48). ßi tot în acest poem, înzestrat cu o închipuire
urie[easc`, „aude cum mi[carea cenu[ii în piatr` cere iertare muntelui” (p.49).
De[i timpul, acest „aeda rerum” nu a iertat niciodat` pe nimeni.
Arta cuvântului, simbolizat` prin liter`, pare a fi singura cale de a te
ridica deasupra materiei, mai sus de pietrele mun]ilor care te cople[esc:
„Smintit, urca iar, ca [i cel de ieri, smintitul,/primul om care a urcat pe Pietrele
Nordului./Aud vocea lui Mo[ Achim:/”Nu s` vezi cel`lalt versant, ci s` umpli
golul dintre ei:/când ochii ]i se împotmolesc în zare ca ni[te g`le]i în/n`mol,
când privirea a devenit ghear` [i /lunec` pe diamantul orizontului precum
mâna/fl`mândului care rupea pâinea [i nu mai are/putere s` ridice dumicatul
spre gur`...”(p.63).
Un alt laitmotiv, interesant, dar mai rar folosit, este cel al fulgerului gândit
ca o inspira]ie divin`, dar primejdioas`: „E în pericol/cel care st` [i a[teapt`
fulgerele în locul nostru” (p.63).
Alteori, poetul f`r` s` par` c` urm`re[te dinadins acest lucru, reu[e[te
s` ne ofere câteva imagini de mare frumuse]e [i subtilitate, nelipsite de
adâncime: „Crâ[ma e o p`dure unde stau/c`prioare în]epenite de spaim`:
/t`cerile celor care privesc în ei în[i[i” (p.72).
În final, autorul pune pedala pe tema literelor pe care le vede astfel:
„ca un viscol e poemul în jurul literelor” (p.89), deci ca o mare declan[are de
for]e sau ca un consum enorm de energie. Adesea, crea]ia prin litere îi pare
o minune, precum învierea din mor]i a lui Laz`r: „Litere, litere ridicându-se
acum din creier/precum p`s`rile de pe oglinda unui lac/penajul lor sfâ[ie
cea]a ochiului meu turmentat/ precum ar ridica o pânz` de pe obrazul unui
mort” (p.56).