Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

cârcium`, la clien]ii mei îmbr`ca]i în chitoane, i]ari [i mantii groase de lân`
sein`, l-am cercetat [i pe romanul ce-[i ]inea înc` stilul între degetele prelungi,
[i imaginea unui p`un multicolor str`lucind într-un cârd de gâ[te mi-a înflorit
în minte. Am surâs:
– Poporul meu spune altfel, romanule Publius: „G`ina b`trân` / Face
zeama bun`”.
I-am t`lm`cit din getic` în tomitan`; el a num`rat silabele pe degete,
murmurând ceva despre parabole [i metafore, form` [i esen]`, dup` care a
oftat greu:
– Am multe de înv`]at despre limba voastr`, Aura drag`!
– Aura îmi spune doar so]ul meu; pentru restul lumii sunt Aurimetta. F`r`
sup`rare!
– Ai [i un so]? Nu l-am v`zut, unde e? p`ru el s` nu-mi priceap` punerea
la punct.
– Bârcsan e plecat la ai no[tri dup` provizii…
– ßi te-a l`sat singur`, cu atâta treab`?
Întrebarea lui de bun sim] mi-a r`sucit în suflet un pumnal. Da, Bârcsan
al meu plecase la Genucla, la ai no[tri, dup` f`in`… [i dup` potcoave de cai
mor]i. Ge]ii se r`sculau, h`r]uiau trupele romane din Râpa Traciei în alian]`
cu ge]ii de peste Donaris, iar b`rbatul meu [i cei patru b`ie]i ai no[tri juraser`
dinaintea altarului Marelui Zeu Zalmoxe s` îndep`rteze de la gâtul ge]ilor spada
roman`. Vedeam iar cum politica [i r`zboiul îmi împr`[tie familia, dar ce
puteam face? Zeii [tiu mai bine, iar dac` sângele lor va curge pe glia-mam`
[i trupul lor muritor va c`dea secerat, sufletul lor se va ridica la Zalmoxe [i
va reînvia, c`ci totul e trec`tor pe lume, numai sufletul celui credincios e
nemuritor. ßi chiar dac` izbânda alor no[tri era departe, c`ci acvila Romei
are clon] de fier [i gheare de o]el, ce poate fi mai frumoas` decât moartea
vitejeasc`, în lupta pentru libertate? L-am privit deodat` altfel pe poetul roman
c`runt [i n`sos, atât de fragil în hainele lui sub]iri, greco-romane, pe care se
înc`p`]âna s` le poarte: în spatele cozii lui de p`un se zburlea acvila Romei;
stilul lui ce scrijelea versuri de dragoste putea sl`vi [i gloria imperatorului
roman; mintea lui educat` [i [lefuit` putea p`trunde [i taine care nu trebuiau
[tiute de romani. Doar obi[nuin]a ocupa]iei mele de crâ[m`ri]` m-a f`cut s`
zâmbesc, în loc de a-i da o binemeritat` palm`:
– Zeii ne las` treaba ca s` o facem, Ovidius, [i ne dau roade ca s` le
putem jertfi pe altarele lor, în semn de mul]umire.
– Bun r`spuns! Dar a[ prefera s`-mi spui „Publius”, Aurimetta drag`; chiar
dac` numele de „Ovidius” e cunoscut în toat` lumea civilizat` [i e nemuritor,
chiar dac` versurile mele îi nemuresc pe al]ii, în lumea ta poemele mele sunt
praf [i pulbere de vreme ce nu le recit` nimeni. Mai adu-mi o bucat` de „brânz`”
– [i de ast` dat` rosti corect cuvântul – [i pâine de chimen, s` le iau acas`.
Iute din fire [i sim]itor ca o s`lb`ticiune, romanul nostru! Ce orgoliu! I-am
înf`[urat cele cerute într-o pânz` curat`, el a pl`tit [i a plecat cu pa[i mari,
u[or adus de spate sub ploaia rece care începuse din nou.
* * *
Mirxas surâde acum vulpe[te pe sub musta]`, c`ci [tie povestea. E fratele
cel mare al Tzintei. Mda, curând to]i clien]ii, vecinii [i prietenii mei au priceput
c` romanul venea la noi pentru Tzinta. Trei s`pt`mâni, zi de zi, a cerut ca
dulciurile s`-i fie aduse la mas` de Tzinta în persoan`, trei s`pt`mâni i-a tot
mul]umit cu un surâs, o mângâiere fugar` pe bra] sau o b`taie blând` pe
EX PONTO NR.4, 2008
35