Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.4, 2008
36
um`r, trei s`pt`mâni a risipit vorbe frumoase [i polite]e f`r` cusur. Era un
b`rbat distins, sub]ire, inteligent, respectat de mai-marii ora[ului, iar felul s`u
de a fi atr`seser`, evident, privirile câtorva femei; cu toate astea, sim]ind interesul
romanului, Tzinta începea s` se încrunte. Am tras-o deoparte într-o
zi, hot`rât` s` pun degetul pe ran`.
– Dac` insisten]a lui te sup`r`, copil`, i-o voi spune. Este un client bun,
renumele lui ne-a sporit [i vânz`rile, dar în rest [tii c` nu-i e[ti datoare cu
nimic.
– ßtiu, m`tu[`, a murmurat ea, ro[ie la fa]`.
– Atunci ce-i? C` doar nu-i primul client care se uit` la tine. Ai [tiut mereu
s`-i pui la punct pe cei obraznici.
– Asta e, c` nu-i defel obraznic; dac` era, i-o t`iam demult. Dar ce po]i
face când un om important ca el se poart` cu bun`tatea unui bunic – [i are
aceea[i vârst`! – dar în acela[i timp nu-[i ia ochii de la mine? Mirxas are de
gând s`-l ia la b`taie.
Fratele ei, a[a scrib cum e, are un pumn de fier [i pancrationul nu are
taine pentru el. Gândul c` Mirxas voia s` atace un roman ocrotit de cuvântul
regelui de la Philippopol era nelini[titor.
– Las’ pe mine, Tzinta! am oftat, gata s` dezleg înc` o încurc`tur` în care
zeii îi arunc` pe b`rba]i [i femei pentru a le încerca t`ria. Mi-am suflecat mânecile
iei, am în[f`cat tava cu mere coapte în aluat [i am ie[it de la vatr` în
sala mare, destul de goal` în acel ceas al dup`-amiezii. Romanul [edea ca de
obicei la masa lui retras`, rozând vârful stilului cu din]ii: p`rea atât de dus în
lumea lui imaginar`, atât de senin, de împ`cat [i mul]umit acolo, încât cutele
de pe obrazu-i îmb`trânit parc` disp`ruser`, l`sând loc tân`rului fericit din
Roma de odinioar`. Scrisul îl elibera din ceea ce el socotea o exilare umilitoare
[i amar`; ah, îl ghiceam prea bine pe romanul nostru, poet vestit [i orgolios,
p`un multicolor r`t`cit în cârdul nostru de gâ[te… Gâ[te s`lbatice, în orice
caz! am completat în sinea mea, gonind cu un zâmbet la fel de orgolios mila
ce-mi încol]ea în suflet. Am trântit tava sub nasul lui mare [i strâmb, aproape
zburându-i t`bli]ele pe jos. A tres`rit, smuls brutal din visarea-i dulce:
– Pe to]i zeii, femeie, te mi[ti ca un elefant african!
Pove[ti despre elefan]i auzisem eu, ba chiar un marinar grec ce ajunsese
la Cartagina îmi desenase unul cu c`rbune pe perete, spre uimirea [i teama
privitorilor ocazionali, înfrico[a]i la ideea c` exist` pe lume asemenea fiar`
uria[`, în stare s` d`râme o cas` doar sprijinindu-se de ea. Aveam chiar [i
o amulet` din filde[, cu semnul sacru al vie]ii ve[nice [i ve[nic ren`scute,
amulet` pe care o purtam la gât, prins` cu un [nur din piele de cerb. Am atins
în treac`t frântura de os sculptat ce-mi odihnea între sâni [i am surâs în jos,
c`tre furiosul poet:
– Fii sigur, Publius, c` lupilor no[tri le-ar prii carnea de elefant.
– Elefan]ii africani au fost demult înfuleca]i de acvila roman`, replic` el
seme], la care nu m-am st`pânit s` nu-i trântesc:
– Ei, lupii no[tri jumulesc [i pene de acvil`, n-ai grij`!
A început s` râd`:
– Ah, Aurimetta, ce muiere neîmblânzit` e[ti! Ai o limb` ca acul viespii,
[i b`nuiesc multe pove[ti ascunse în c`p[orul `sta blond al t`u! Ai darul ascultatului,
bag seama, [i probabil c` sl`vita zei]` Atena a pus mâna-i dalb`
la mo[irea ta. Observ c` mireasma acestor mere coapte e mai puternic` azi
decât în alte d`]i: ai pus cumva în aluat nuc[oar`, cum te-am sf`tuit?
– Am pus cui[oare pisate.