Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

În câteva clipe nepoata fu dinaintea lor cu tava plin`. Ca s` în]elege]i ce
a urmat, trebuie s` v` spun câteva vorbe despre Tzinta. E singura fat` a v`rului
meu de-al treilea din Genucla, cea mai mic` din [apte fra]i, [i v`ru-meu
a adus-o aici ca s`-[i fac` un rost. La cei [aisprezece ani ai ei atrage deja
privirile tuturor b`rba]ilor sub [aptezeci de ani; nu e dulce [i delicat`, palid`
sub v`lurile de muselin`, cu picior de copil [i mânu]` fin`, a[a cum trebuie
s` fie copilele arhon]ilor greci pentru a fi socotite frumoase [i a-[i g`si astfel
mai iute un so] bogat. Tzinta e înalt` – seam`n` cu tot neamul nostru, oameni
înal]i [i falnici – p`rul b`lai, niciodat` tuns, îi este împletit în dou` cozi groase
ce-i cad pe spate mai jos de [olduri, are o siluet` de cariatid`, coapse lungi
[i puternice, bra]e rotunde, mijloc sub]ire, ]â]e avântate [i privire direct`,
albastr` ca cerul senin de var`. Când merge pe strad`, ml`dioas` [i mândr`
ca o leoaic`, mul]i ar vrea s`-i a]in` calea, dar vederea pumnalului curbat ce
nu-i p`r`se[te brâul niciodat` îi face s` [ov`ie, spre binele lor. Mânca-o-ar
mama pe ea de fat`, îmi seam`n` mie, nu-i sufl` nimeni în ciorb`! Chiar [i
acum, când a adus pl`cintele, s-a înclinat dinaintea clien]ilor nu ca o servitoare
spre st`pâni, ci cu demnitatea unei gazde fa]` de oaspe]i dragi. La vederea
ei am observat ochii romanului aburindu-se; dou` lacrimi i-au alunecat de-a
lungul nasului caraghios de mare, dar b`rbatul [i le-a [ters îndat`, încruntat.
Aburii aroma]i ai pl`cintelor au a]â]at [i pofta altor clien]i; tava s-a golit într-o
clip`, craterele s-au umplut iar, monedele au zuruit înc` o dat` pe mese,
glasurile s-au ridicat, biruind posomoreala dimine]ii, [i câ]iva au început s`
cânte; doar b`trânul roman [edea mâhnit, abia ciugulind o coaj`. Într-un fel
oarecare, pe care nu-l pricepeam deocamdat`, prezen]a nepoatei mele îl
tulburase. I-am f`cut fetei semn s` plece [i l-am întrebat încet pe unul din
înso]itorii romanului:
– Dumnealui este cumva bolnav?
– A, nu, Aurimetta, dar îl apuc` uneori din senin câte o triste]e de zici c`
i s-au înnecat toate cor`biile, [i atunci suspin` zile în [ir. Nu-]i face griji, de
obicei îi trece repede.
L-am privit iar pe roman, ce p`rea gata s` se d`râme sub greutatea coifului
[i a zalelor, prea nepotrivite cu silueta-i fragil` [i cu încheieturile desc`rnate,
[i am dat din cap:
– Pare cam sl`bu] pentru a purta arme. E din garnizoana roman`?
– Dumnealui nu e soldat; îl cheam` Publius Ovidius [i e poet.
– Cum adic` poet?
– Adic` face poezii. Scrie.
– ßi ce face cu ele, om bun? Le cite[te în adun`ri, pe mâncare [i vin?
– Le vinde. În Roma e vestit, a scris [i piese de teatru pe care le joac`
actorii în forumuri.
– Tr`ie[te din poezii?! Tare ciuda]i, romanii `[tia!...
S` tr`ie[ti din ceva atât de absurd ca scrisul poeziilor? Ideea asta nu-mi
intra în cap [i pace! Sunt în Tomisul nostru câ]iva scribi pe lâng` temple ori la
Sfatul ora[ului, ori profesori la Gymnasium, care scriu pentru clien]i scrisori,
sau bile]ele cu rug`ciuni pentru zeii din temple, ori d`ltuiesc stelele funerare,
ba chiar vreo doi-trei au scris [i câte o pies` de teatru sacru, la s`rb`torile
or`[ene[ti, care au fost aplaudate [i ora[ul le-a dat un premiu drept mul]umire;
dar s` vinzi poezii?! Adic` s` fie z`nateci care cump`r` a[a ceva? Unii nu
mai pot de atâta bine! M-am sim]it fericit` c` sunt o femeie get` cu capul pe
umeri, care munce[te din greu [i cinstit pentru pâinea ei [i a familiei. Mi-am
propus s` aduc o jertf` de mul]umire Marii Zei]e Bendis, chiar disear`: nuci,
EX PONTO NR.4, 2008
33