Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

ANA DOBRE
T
lecturi
ßtefan Mitroi, çntoarcerea din p`m~nt –
configurarea matricei stilistice
alentul de prozator al lui ßtefan Mitroi s-a exersat deopotriv` în proza
realist-obiectiv` – C`derea în cer, Gaura – [i în cea realist-magic`
– Via]a invers` a lui Cocostel Ouatu, în proza de crea]ie [i în cea de
analiz`. Experien]ele romane[ti ale secolului al XX-lea au reverberat f`r`
s`-i afecteze fondul autentic, original. Scriitorul are o experien]` de via]`
[i o experien]` artistic`, iar prozele sale sunt consecin]a unei sinteze
integratoare. Reg`sim în aceast` sintez` realismul psihologic, miticul,
fabulosul, metaromanul – experien]e epice descoperite [i încercate de
to]i scriitorii vizând atât fondul cât [i forma. Aten]ia se distribuie în egal`
m`sur` con]inutului narativ – cantitatea de via]` [i de adev`r existen]ial,
[i tehnicii romane[ti. Imperativul ce scriu e la fel de important ca [i imperativul
cum scriu. Form` complex` a epicii, romanul trebuie s` r`spund`
acestor imperative c`ci trebuie s` dea sentimentul plenar al vie]ii. Exist`
o leg`tur` interioar` între poezia din Buzunare cu grâu [i proza aceasta
în care autorul interfereaz` umorul, ironia, mali]ia cu duio[ia, cu nostalgia
existen]ial`, cu melancolia trecerii.
Modul în care scriitorul se întoarce în propriul trecut, redimensionându-l
din perspectiva semnifica]iei valorizatoare a timpului, pune în discu]ie
[i problema eticii creatorului – datoria fa]` de lumea prin care a trecut,
pe care a cunoscut-o [i care i-a d`ruit totul, iar acest tot trebuie restituit.
Ca-n romanele lui Kazantzakis, în c`utarea unei în]elepciuni ancestrale
semnificante, naratorul este con[tient de darul zeilor, harul de a scrie care
este harul de a crea, de a da via]`, [i preia datoria de a reînvia în art`
aceast` lume. Paradigmele se intersecteaz`, materialul se converte[te
în spiritual, ceea ce pare banal se transcende.
O polemic` implicit` se insinueaz`. Lumea aceasta l-a preg`tit pentru
un sistem de valori verificate în timp. Cufundându-se în lumea care l-a
ivit, el îi în]elege filosofia de via]`: mai grea decât moartea este uitarea,
uitarea intervenind atunci când „oamenilor li se pierde s`mân]a, când nu
mai r`sare nimic din amintirea lor”, un fel de neantizare de unde întoarcerea
nu mai este posibil`. Str`bate de aici înfiorarea omului în fa]a trecerii,
iar acest gând devine tiranic în momentul pierderii p`rin]ilor. P`rin]ii
sunt o verig` într-un lan] al genera]iilor, reprezint` o lume. Trecerea lor
în nefiin]` poate însemna anihilarea lumii lor, iar acest gând terorizeaz`
EX PONTO NR.4, 2008
163