Nr. 4 (21) anul VI / octombrie-decembrie 2008 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.4, 2008
76
de întâlnirea cu Comarnescu, aceea[i la care se referea criticul când am întârziat
în seara de toamn` pe terasa Cazinoului din Constan]a.
„Pu]in înainte de amiaz`”, scrie Eliade, „a sosit Petru Comarnescu, înso]it de
Ionel [i Marga Jianu. Dup` [aptezeci[i[apte de ani a r`mas neschimbat; poate
mai slab cu p`rul spre gri – [i totu[i fumeaz` cincizeci de ]igarete pe zi... Petru
Comarnescu a r`mas la fel de volubil ca în timpul tinere]ii noastre... Afirm` c`
ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie s` ne facem iluzii...
Pentru c` nu are catedr` la Universitate [i nu este nici academician, trebuie s`
lucreze pentru a tr`i dou`sprezece ore pe zi...” (Curentul, aprilie 1985).
Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat pe terasa din marginea
m`rii, de ce nu a r`mas în Occident. Nu îmi amintesc r`spunsul, dar cred
c` se referea la cele dou` m`tu[i b`trâne, pe care le avea în grij`. Petru
Comarnescu a fost omul cel mai generos pe care l-am cunoscut [i cre[tin în
adev`ratul în]eles al cuvântului.
Când l-am întâlnit ultima oar` pe bulevardul Magheru, cancerul î[i pusese
v`lul peste chipul s`u. Am discutat despre ultima carte, care tocmai îi ap`ruse,
Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc
în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând
ca de obicei pr`bu[irea tradi]iei române[ti, promovarea imposturii. A amintit
de Ionel Jianu, de care îl lega o profund` prietenie, [i de Eugen Ionescu.
Îmi pare semnificativ faptul c` Petru Comarnescu, care [i-a c`utat în]elepciunea
la izvoarele gândirii universale, [i-a hot`rât locul de veci aproape de
înf`]i[area „Judec`]ii de Apoi” de pe fa]ada vestic` a bisericii de la Vorone].
Me[terul a zugr`vit marea flac`r` care înghite pe cei p`c`to[i într-o r`sucire
încremenit` [i, dincolo de ea, grupurile celor drep]i, cu chipuri blânde [i un
nesfâr[it alai de aureole care dau mai mult` intensitate acelui albastru de
Vorone], înv`luind fiin]ele cu ceresc contur.
M` gândesc la mormântul lui Petru Comarnescu, acolo în ograda bisericu]ei
de la Vorone], la serile blânde de var` sau la z`pada care pogoar` [i se
a[terne t`cut` pe locul ve[nicei sale p`mânte[ti în fa]a uria[ei fresce a „Judec`]ii”
ordonat` dup` legi divine. ßi poate nu atât la Judecata în sine a meditat
Petru Comarnescu înc` din timpul vie]ii, dorindu-[i locul de veci la Vorone],
dar la acest univers admirabil, unde binele triumf` neîncetat în perspectiva
f`r` umbre a frumuse]ii.
Scrisoarea c`tre Petru Comarnescu, în care men]ionez c` acesta a primit
piesa Via]a ascuns` (ap`rut` în volumul Înf`ptuiri pontice, Editura Ex Ponto,
2005, pag.219-273), precum [i trei nuvele Poteca de argint (publicat`, ulterior,
în Universul literar, februarie 1945) [i probabil Orbul [i Friguri. ( În compozi]ia
de fa]`, pag. 8-10, r`spunsul lui Petru Comarnescu, Un scriitor nou: Pavel
Chihaia ):
Bucure[ti, 26.IX.1944
Stimate Domnule Petru Comarnescu,
Împrejur`ri independente de mine m` silesc s` lipsesc din Bucure[ti o
s`pt`mân`. Voi reveni mar]ea viitoare când v` voi telefona. V` al`tur trei
nuvele de anul acesta pe care le g`sesc mai reu[ite. Am recitit de câteva
ori scrisoarea dumneavoastr`: obiec]iile sunt foarte juste. Mi-a]i comunicat
la telefon c` s-ar putea s` fie jucat`. Eu am scris-o v`zând-o. Întotdeauna
am gândit c` regizorul trebuie s` în]eleag` aceast` Via]` ascuns`, s` armonizeze
ritmurile în jurul focarului central, care îi anim` pe to]i. Este o dram`
existen]ialist`, un examen de con[tiin]` contemporan`, dup` care voi scrie