REVISTA DE FILOSOFIE - BCU Cluj

pentru Europa, dar superpracticate de magia Orientului — sensul intim al vieţii.
Keyserling nu vrea să se dea cu nici un preţ ca simplu plagiator al asiatismului,
ci susţine că la baza filosofiei sale stă un activism personal, nou, care însă nu
este decât activismul nietzscheean. După aceea legătura dintre inconştient şi creaţie,
dintre înţelepciunea magică şi viaţă iarăşi ie revendică drept rezultate stabilite
de metodele sale de trăire a vieţii practicate la Darmstadt, oraş tăcut şi
isolat din Germania, mediu propriu unei desfăşurări melancolice a vieţii. Afinitatea
dintre psihanaliză şi metafizica sa este interesantă. Viaţa este, după Keyserling,
un dinamism pur, ce nu poate fi prins în conceptele rigide ale raţiunii.
Cultul vieţii afective este dus până Ia exagerare, ţaţă de problemele politice
atitudinea sa este destui de interesantă. La început democrat extrem, trece apoi
la aristocraţia opusă democraţiei, schimbare ce o justifică prin afirmaţia că viaţa
sa, fiind în continuă mişcare între contradicţii, se realizează pe deplin, se caută
pe ea însăşi. Fascismul va însemna victoria ierarhiei valorilor în viitor, după
speranţele trezite de revoluţia bolşevică, şi înecate apoi în sânge şi teroare. Ca
toţi intelectualii germani, Keyserling crede — nu e Ce aitiel strein de mişcarea
pangermanistă — intr'o misiune a poporului german, dar cu o deosebire: imperialismul
politic german nu trebue conceput ca o dictatură asupra celorlalte
naţiuni, ci ca o tendinţă de expansiune politică în interesul mai înalt al culturii
sale în care crede, ca o iniţiativă în epocile de tranziţie şi criză. Pentrucă nu
trebue scăpat din vedere, că tipul spre care converg liniile de evoluţie ale Europei,
este un tip universal, că popoarele tind spre un catolicism ecumenic. Pangermanismul
lui Keyserling este prin urmare moderat faţă de al fanaticilor.
In rezumat, concepţia filosofică a lui Keyserling este antiintelectualistă,
activistă, profund romantică, şi deaproape înrudită cu misticismul estetic de origini
recente. Ideile politice sunt colorate de credinţa în mistica de rassă pangermanistă,
mult mai atenuată decât la predecesorul şi pangermanistul H. St. Chamberlain,
al cărui discipol în multe privinţe este. Emfaza cu care ia atitudini
— crezute sau afectate — de profet magician, de „mesie" şi ,,om de stat ' născut
ca atare, este caracteristică pentru figura şi personalitatea sa, distinsă de altfel
printro remarcabilă inteligenţă, un accentuat dar de divinaţie, cari îl depărtează
de comun şi mediocritate, creându-i faima de care este înconjurat.
Cartea lui Ernest Seilliere, atinge în treacăt toate aceste probleme. Scopul
autorului nu este o expunere complectă a doctrinei metafizice dela Darmstadt,
ci o revizuire critică a ei, o combatere. Cartea, cu un titlu suggestiv care atrage
şi trezeşte interes şi curiozitate, întregeşte o lungă serie de studii asupra romantismului,
şi este volumul II din cercetările făcute asupra neoromantismului german.
Rivalitatea culturală şi politică dintre Germania şi Franţa îi preocupă mult
pe autor, şi se poate spune că, pe lângă interesul gânditorului obiectiv un substrat
politic naţional stă la baza punctului său de plecare. Seilliere reprezintă
spiritul şi tradiţia clasică raţionalistă a catolicismului latin, prin urmare o concepţie
direct ostilă romanticei nebuloase a filosofiei germane, ce trece de multe
ori ca adâncime de gândire, de gravă seriozitate. Răul rezultat din romantica
mistică germană i se pare primejdios şi dăunător clasicismului raţionalist şi senin
în creaţii al culturii europene. De aceea nu se fereşte de a-1 critica, iar Keyserling
nu scapă ironiei gânditorului francez, care vede în „înţelepciunea dela Darmstadt"
ceva ce stă aproape de un anumit gen de snobism intelectual la modă,
contagios; filosofului german, îi recunoaşte meritele incontestabile ce-i revin şi
despre care vorbeşte cu respect şi onestitate intelectuală demnă de subliniat.
Reprezentând o linie de gândire contrară beatitudinii mistice — semn al decăderii
în cultura modernă — Seilliere se încadrează în direcţia clasică şi raţionalistă
a ţării pe care o reprezintă, şi in care prevalează cultul formei. Căci studiile
sale nu sunt numai ale unui gânditor, ci şi ale unui francez. Cartea este o serie
de disociaţii fragmentare şi critice, cari dau, prin aceasta, impresia unei lipse
de unitate şi de concentrare, ce face dificilă înţelegerea subiectului pentru cititorul
care nu cunoaşte filosofia lui Keyserling. Am spus însă, cartea nu este o expunere,
ci o revizuire fragmentară şi critică, de amplă informaţie. O superioritate
a