REVISTA DE FILOSOFIE - BCU Cluj

Cuprinsul acestor capitole a fost expus succint in paginile de mai sus.
Nu rămâne acum decât să mai arătăm că psihologia formei se bazează, în metafizica
de care ne preocupăm, pe precizarea fenomenului că ochiul nostru are
tocmai însuşirea caracteristică de a prinde forma lucrurilor. Aşa că psihologia
formei, este aci o nouă teorie cu privire la comportarea ochiului în perceperea
lumii. Este astfel foarte curios cum noile sisteme metafizice au coincidat întotdeauna
cu o schimbare a teoriilor referitoare la explicaţia funcţiunei ochiulu'.
Atâta timp cât concepţia despre aceasta funcţiune, se reducea ia credinţa că
ochiul nostru reflectă pasiv, am spune acum haptic, realitatea lumii, am avut o
cunoaştere naiv-realistă a iumii. Când însă concepţia aceasta s'a schimbat, la
Kant şi apoi la Wundt, am avut, cum ne lămureşte atât de profund în metafizica
sa d. C. Rădulescu-Motru, o cunoaştere criticist idealistă a lumii. Când
însă concepţia aceasta se schimbă, dând ochiului o funcţiune specifică de a
prinde formele lucrurilor, unificând realitatea spaţiului şi a timpului, în o unitate
ce coincide cu ideia de eternitate din filosofia lui Spmoza, şi cu concepţia optică
a metafizicei idealiste a lui Platon, atunci concepţia noastră despre lume devine,
cum e la H. Priedmann, morfologic idealistă. Nu pot de aceia insista îndeajuns
asupra viziunei pe care d-1 C. Rădulescu-Motru a avut-o atunci când a pus
sistemele de metafizică în legătură cu schimbarea concepţiilor noastre asupra
funcţiunei ochiului omenesc.
Deasemeni, ne mai rămâne să arătăm, că eulogic, eunomic şi eupractic se
subsumează ideii că logica, ontologia, istoria, ştiinţele spiritului, etica, se unifică
prin ideia unei forme ce se desvoltă musical, formând ceiace în muzică se
numeşte o grupă de armonie. Cu adăugirea în plus, că dacă eulogica se ocupă
cu mijloacele de expresiune ale gândirei: vorbirea, şi precizează raporturile dela
ideile generale spre cele particulare, eunomica se ocupă cu existenţele şi raporturile
lor de forţe, opunând legilor imperative ale hapticei, pe cele normative ale
opticei şi arătând posibilităţile de transformare ale privirei haptice asupra
existenţelor în o privire a lor optică, oprindu-se în acelaş timp asupra ideilor
de cauzalitate, teleologic evoluţie, descendenţă, istorie, etc; iar eupractica, continuând
tendinţele nouii metafizici arătate în psihologia şi logica formei, cari
privesc lucrurile tectonic, lângăoîaltă adică, se ocupă de acele activităţi, cari
nu se confundă cu activitatea morală a noastră, ci de acelea cari pot fi cuprinse
în ideia de forme ale activităţilor, cum ar fi de pildă ceremonialul formal
al culturii chineze, sau dreptul cuprins în forma codexurilor. Naţiunile tind la
realizarea unor astfel de forme de activitate şi în tendinţa acesta a lor se servesc
de marii indivizi, cari sunt priviţi ca realizatorii formelor istorice de cultură. Aceştia
realizează în ştiinţă mai întâi normele de conduită formale, pentru ca apoi ele
să treacă în istorie. Calea mântuirei însă nu este aceia arătată de indivizii cari
concep lumea haptic (marxismul de pildă este izvorit din o concepţie haptică),
ci de aceia cari văd stroboscopic desfăşurarea istoriei omeneşti. Iar orientarea
aceasta optică a indivizilor, în ce priveşte acţiunea lor, este numită de Friedmann,
aleloscopie. Ea s'a realizat cel mai desăvârşit în Iisus din Nazaret, care
prin iubire, a renunţat la însăşi viaţa acestei lumi, pentru a găsi în cele din urmă
liniştea care e, în filosofia lui Friedmann, nu numai tot una cu Dumnezeu, dar
şi cu moartea. A găsi însă aproprieri între moarte, privită cu un ochiu optic,
formal deci, şi frumuseţe, -— care este cuprinsă fn însuşi conceptul viziunei
formale a lucrurilor, — înseamnă a realiza din punctul de vedere al gândirei,
cea mai îndrăsneaţă consecinţă la care o lume a formelor, considerată ca o
morfologie a idealismului, poate duce. H. Friedmann a realizat această consecinţă
şi ultimile pagini din lucrarea sa, privitoare la metafizica formei, nu sunt de
aceia mai puţin turburătoare decât celelalte, magistrale, pe cari le-am relevat
în cursul acestei recenzii.
I. BRUCAR