REVISTA DE FILOSOFIE - BCU Cluj

tului. Creaţia — filosoficeşte privind — e statică, e ea însăşi din eternitate
şi nu va putea fi distrusă niciodată, ci numai se va întoarce în
aspectul ei iniţial de echilibru absolut.
Această concepţie a evoluţiei e organic asistată de teoria cauzalităţii.
Intr'adevăr, dacă efectul ar întrece cauza, înseamnă că în
cauză e o câtime non-existentă, care-şi câştigă existenţa în efect. Dar,
Samkhya întreabă, cum ar putea fi acea non-entitate cauza unei entităţi?
Cum ar putea veni esse din non~esse? Vachaspati Misra (în
Tattrakaumudi 62, şi pe larg în Nyăyavărtikatatparyatika) spune:
,,Dacă afirmi producţia unei entităţi din non-entitate, atunci aceasta
din urmă, fiind oriunde şi oricând, ar trebui să dea naştere oricând şi
întotdeauna oricărui efect şi tuturor efectelor". Iar comentând Karika
IX, spune: „Efectul e o entitate, adică există prior operaţiei cauzale"
(ib. 62). „Dacă efectul ar fi o non-entitate înaintea operaţiei cauzale,
el n'ar putea fi niciodată adus în existenţă" {ib. 64) 1
).
Intre cauză şi efect există o relaţie reală şi determinată. Dar,
argumentează samkhyastii, dacă efectul n'ar exista în cauză — cum
ar fi posiblă o relaţie între ens şi non-ens? Cum ar fi posibilă o legătură
intimă între absenţă şi efectivitate? „Astfel stând lucrurile, spune
Jshvara Krishna (sloka XIV), tot ce poate fi împlinit prin cauză e
manifestarea sau desfăşurarea pre-existentului efect"^ Ca să ilustreze
teoria cauzalităţii printr'o pildă, Vijnanu Bhikshu scrie (Samkya
Pravachana Bhashya, I, 120): „După cum statuia deja existând în
blocul de piatră e numai adusă la iveală de către sculptor,\tot astfel
activitatea cauzală generează numai acea acţiune prin care se manifestă
un efect, dând iluzia că el ar exista numai în momentul prezent"
— comparaţie care îşi are corespondenţe şi în filosofia occidentală.
Asupra ahamkarei, textele Samkhya aduc multe amănunte, dar
ceiace interesează sumara noastră expunere e faptul că ea e definită
prin „cunoaşterea de sine" (Ishwara Krishna, 24). Trebuie să ne
amintim că această entitate, deşi materială, nu e manifestată în forme
sensoriale, fizice — ci e omogenă, o massă energetică şi pură, necristalizată
în structuri. Samkhya crede că ahamkara ia conştiinţă de sine,
iar prin acest proces se resfrânge (sarva, emanaţie) în seria celor unsprezece
principii psihice (manas sau organul intern, coordonator al
facultăţilor sufleteşti; cinci simţuri cognoscitive şi cinci simţuri conative)
— şi în seria potenţialelor fizice (tanmatras).
E de remarcat importanţa capitală pe care Samkhya, ca mai
toate sistemele indiene, o acordă principiului individuaţiei prin conştiinţa
de sine. Se observă că geneza lumii e un act psihic, că din această
cunoaştere de sine (care e absolut diversă de „deşteptarea"
sufeîtului, având ca temeiu „ego") evolvă lumea fizică; şi că seriile
fenomenelor exterioare-interioare au aceiaşi substanţă comună, sin-
1) Cf. Tattvakaumudi 68—69; Samkhya Sutras I, 115, 118, cu comentariile
şi, în special Aniruddha la S. S. I. 41.