REVISTA DE FILOSOFIE - BCU Cluj

Friedrich Kuntze ne arată că punctul de plecare al Iui H. Friedmann, In
construcţia vastului său sistem, este distincţia între cunoaşterea haptică (prin
..Tastsinn"), şi cea optică (prin „Gesichtsinn"). Depinde de instrumentarea haptică
sau optică asupra lumei, pentru ca înţelegerea ei să Fie diferită pentru noi.
Dacă instrumentăm după simţul tactil, care nu percepe lucrurile decât izolate,
individualizate în spaţiu, liniar adică. — atunci cunoaşterea este aceia a geometriei
euclidiene, sau aceia pe care ne-o dau ştiinţele propriu zise. Acestea
"xplică lumea prin legi mecanice, prin cauzalitate, prin măsură, prin evoluţie,
descendenţă, ereditate, prin timp şi spaţiu. Cunoaşterea optică a lumei este însă
aceia a geometriei proective, a ştiinţelor spiritului cari nu măsoară, ci valorifică,
cari în locul legei introduc norma, care văd mai mult o stare pe loc
(Ruhe) decât evoluţie, descendenţă şi ereditate, care consideră aşadar că timpul
şi spaţiul sunt coexistente, şi reduc ideia de cauzalitate a ştiinţelor tactului, la
un determinism în care scopul este o valoare, sau este, vorbind în termeni aristotelicieni,
o actualizare a potenţialelor. Aceasta. întocmai cum floarea est?
realizarea desăvârşită a tuturor calităţilor cuprinse delà început, în mugurii eisau
întocmai, cum omul este realitatea actualizată a tuturor însuşirilor ce iniţial
au fost cuprinse în germen. Aşadar, aceste ştiinţe spirituale clădite în urma unei
instrumentări optice a realităţii, pornesc delà general la oarticular, iar nu delà
particular la general, cum fac celelalte ştiinţe. In ştiinţele spirituale generalul
este o idee preexistentă, asemănătoare ideilor din filosofia lui Platon. In această
privinţă sunt edificatoare exemplele pe care ni le dă H. Friedmann şi p?
care ni le repetă Fr. Kuntze, şi anume acelea cu privire fie la apariţia fluturilor
d !
n larve, fie la apariţia florei (merolisa, diatoma, asterionela. etc., — în lacul
Plön). Apariţia aceasta succesivă, nu înseamnă că diatoma se naşte din melorisa
sau că aristionela din diatoma, etc. Dimpotrivă, după H. Friedmann, toate aceste
forme au existat laolaltă delà început, iar realizarea succesivă a fiecăreia s'a
datorat condiţiilor schimbătoare de temperatură. Avem aci ideia unei preformaţil
dar care nu trebüe să fie înţeleasă în sens haotic, ci optic, adică în sensul unei
viziuni tectonice sau în sistem. în care toate elementele sunt date delc început
ca într'un fascicul de raze. Aşa că numai operaţia abstractivă ce o facem,
cunoscând lucrurile delà general la particular, contribue să aşezăm lucrurile succesiv,
liniar, haptic, Ceace înseamnă însă, că putem merge delà o cunoaştere
optică la una haptică, dar nu invers. — fiindcă viziunea haptică a lumii nu ne
poate da decât suma, adiţiunea lucrurilor, nu însă aşezarea lor simetrică, tectonică.
Nu ne poate da viziunea întregului (Ganzheit). H. Friedmann aminteşte
aci de H. Driesch (vezi „Der Mensch und die Welt"). — şi arată că viziunea
'pinoziană despre substanţă-atribut-mod. a pornit tocmai delà o astfel de cunoaştere
simultană a întregului, delà o cunoaştere optică 'a cosmosului, delà o
cunoaştere alta decât aceia pe care o putem avea, însumând datele, privind adică
lumea, haptic.
F^ste mai mult decât turburător faptul de a vedea cum Ff. Friedmann se
străduie să demonstreze în toate amănuntele posibile, diferenţa de rezultate la
care ajungem, dacă instrumentăm optic lumea, în loc de a o cunoaşte haptic.
Fiindcă din cunoaşterea acestor amănunte, ni se lămureşte la sfârşit dintr'odată
nu numai nepreţuita posibilitate de a vedea lumea şi lucrurile, şi pe oameni,
altfel decât cum suntem obişnuiţi, dar parcă prin liniştea pe care o dobândim
contemplând lucrurile optic, ni se lămureşte şi acel vecinie adevăr, pe care
Soinoza 1-a qăsit atunci când ne-a îndemnat să vedem lucrurile, nu sub aspectul
emoiric, ci sub acela al eternităţii lor. Sub acest aspect nu e nici spaţiu, nici
timp, nici durată, ci numai linişte, iară liniştea e Dumnezeu. „Acela care într'adevăr
— ne soune Friedmann, — a isbutit să aibă liniştea, acela şi-a schimbat natura
sa şi sufletul său. Murmurul valului timpului, pe care 1-a nesocotit cel preocupat
de înceată sa înaintare, măsurând continuu spaţiu!, punct cu punct, ajunqe în
sfârşit să fie auzit de urechea sa. Dar în clipa în care el câştigă aşa timpul
într'adevăr, nu a pierdut nicidecum spaţiul: el priveşte în o adâncime a lumei.
din care spaţiul şi timpul, în o unitate proectivă a lor, îl privesc şi ele la rândul