REVISTA DE FILOSOFIE - BCU Cluj

R E C E N Z I I
IOAN PETROVICI: Studii istorico-lilosofice (Casa Scoalelor, ed. II, Bucureşti,
1929).
In studiul cel mai frumos din volum, pe care d. I. Petrovici îl consacră lui
Titu Maiorescu, ni se spune că dacă strălucitul profesor de filosofie ar fi fost
şi un filosof original, atunci conţinutul studiului „se înţelege delà sine că ar fi
fost rezumarea cât mai exactă şi mai vie a caracterelor concepţiunii, odată cu
analiza şi critica lor" (pag. 239). Aceasta este atitudinea şi deci şi metoda cu
care d-1 I. Petrovici analizează pe rând, în primele trei studii din volum, pe
H. Poincaré, Alfred Fouillée şi pe H. Spencer. In felul acesta, cititorul nu
este numai informat, cu privire la însuşi conţinutul de idei al concepţiilor acestor
gânditori, dar prin analiza şi critica ce se aduce acestui conţinut, i se indică şi
punctul de vedere sub care ar trebui să cerceteze gândirea lor. Studiile devin
deaceia pentru cititor o bună călăuză. Iar dacă ne referim şi la faptul că deşi
disparate, studiile sunt totuş legate prin o concepţie unitară asupra unei anume
probleme, în cazul de faţă aceia a valorii ştiinţii în cadrul teoriei cunoştinţei,
văzută pe un plan criticist, —• atunci valoarea lor creşte. Fiindcă prin aceasta
ni se desluşeşte însăşi credinţa filosofică, pe care o are autorul. Pentru cercetător,
această desluşire e din cele mai preţioase, deoarece ea ne duce nu numai
la cunoaşterea sistemelor, al căror rezumat critic ni se înfăţişează, dar în acelaş
timp la cunoaşterea concepţiei însăşi pe care autorul o are despre această problemă.
In acest chip, înţelegem că în recenzia ce o facem nu trebuie să mai rezumăm
filosofiile lui Poincaré, Fouillée şi Spencer, ci să accentuăm numai unghiul
de privire criticist sub care d-1 I. Petrovici a studiat pe aceşti filosofi.
Aceasta este suficient pentru a ne da seama de locul pe care d-sa îl ia în cugetarea
filosofică delà noi.
In această privinţă, d-1 I. Petrovici ar intra, ca fiind cel mai nou, dar
având concepţii personale şi un fel propriu de a înfăţişa ideile, în grupa cugetătorilor
români kantieni, cărora d-sa le consacră în volumul de care ne ocupăm,
un interesant capitol. D-1 I. Petrovici, deşi atribuie de pildă timpului şi spaţiului
o origină subiectivă, recunoaşte totuşi ca valabilă dubla origină, empirică şi
raţională, a cunoştinţei noastre. Aşi voi însă să menţionez aci numai că în
seria acestor cugetători intră (începând cu Gheorghe Lazăr, Aug. Treboniu
Laurian, Timoteiu Cipariu şi Simion Bărnuţ), — Titu Maiorescu, Eminescu şi cel
mai original dintre toţi, C. Rădulescu-Motru. Ne mai sunt amintite şi numele
d-lor Marin Ştefănescu şi M. Antoniade, care ne-a dat, într'o excelentă traducere
românească, „Prolegomenele" lui Kant. Pentru d-1 Petrovici însă, din toate
aceste nume, se reliefează întâi acela al lui Titu Maiorescu, care a creiat mai
mult prin prelegerile sale, atmosfera de înţelegere a filosofici Iui Kant, şi apoi
numele lui C. Rădulescu-Motru, care, începând cu o teză despre Kant: „Zur Ent-
•wickelung von Kant's Théorie der Naturkausalităt", se ridică prin scrierea sa:
„Elemente de metafizică", până la „schiţarea unei concepţii proprii, pe temelii
kantiene", (pag. 233).