REVISTA DE FILOSOFIE - BCU Cluj

lectualilor români, ci şi a intelectualilor maghiari în bună parte,
fiindcă şi aceştia îşi văd rostul lor periclitat în cazul că încetează
propaganda contra Românilor.
#
Prin urmare, în ultima analiză, dificultăţile care împedică o
soluţie laiolă a problemei raporturilor culturale dintre minoritatea
maghiară şi Statul Român, nu stă atât în voinţa conducătorilor
Statului român, cât în starea de spirit a intelectualilor naţionalişti
români.'"Conducătorii Statului român sunt prisonierii politicei culturale
naţionaliste făcute înainte de război. jşAcelaş lucru se poate
spune şi despre conducătorii minorităţii maghiare. Problema minoritară
în România este o problemă de cultură. Ea nu se va rezolvi
decât după ce, atât între intelectualii români, cât şi între intelectualii
maghiari, înţelesul naţionalismului în cultură va fi altul
de cât acela de până acum.
Hic jacet lepus.
In cultura unui popor naţionalismul imprimă direcţii deosebite,
după cum predomină în înţelesul lui, unul sau altul dintre sentimentele
cari îl constituesc. Căci în naţionalism sunt mai multe sentimente.
Două mai evidente. Unul primitiv şi egoist, sentimentul
de orgoliu şi altul, venit în urmă prin desvoltarea altruismului, sentimentul
de solidaritate între oamenii de acelaş neam şi de aceleaşi
tradiţii. Naţionalismul în care predomină sentimentul orgoliului
este de obicei strâns legat de mişcările politice. El este o
armă de luptă în schimbarea raporturilor de dominaţie între popoare,
sau între clasele sociale ale aceluiaş popor. Naţionalismul
de acest fel este totdeauna opera unei propagande individuale.
Poporul în întregimea sa nu simte nevoia unei deşteptări a orgoliului.
Sufletul lui colectiv este totdeauna răbdător. Orgoliul este
legat de un eu individual. Acei puţini sunt acei cari simt umilinţa
răbdării şi fac apel la orgoliul naţional. In istoria Europei, mai
toate mişcările politice au făcut uz de acest apel. Naţionalismul susţinut
pe orgoliu şi-a avut rolul său, un rol folositor, pe care nimeni
nu-1 tăgăduieşte.
Folositor în politică, naţionalismul susţinut pe orgaliu este
însă dăunător în cultură. El chiamă la vieaţă deprinderi cari contrazic
normele moralei, frumosului şi ale adevărului. Cultura dirijată
de naţionalismul orgolios este o cultură de faţadă ; imperialistă
uneori, demagogică alteori, totdeauna puţin respectuoasă de muncă
cinstită. Cultura dirijată de naţionalismul orgolios ajunge în scurt
timp să-şi formeze în jurul său o carapace de izolare, uneori chiar cu
ghimpi, cum este aceea a ariciului.