REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Tangou satanic
i se bombeazã în faþã, uniforma lui este impecabilã, gulerul alb ca zãpada
al cãmãºii este într-o armonie perfectã cu pielea finã, rozalie; o singurã
ºuviþã rebelã din pãrul ondulat îi atârnã pe frunte, în direcþia
ochilor de culoarea cerului senin, ceea ce conferã un farmec irezistibil
acestui exterior care, în întregul sãu, rãspândeºte o nevinovãþie
copilãreascã. „În primul rând... spune acum cu severitate pe vocea sa de
o muzicalitate sudicã. Buletinele de identitate!“ Clãpãugul scoate din
buzunarul de la spatele pantalonilor douã carnete zdrenþuite, cu marginile
încovoiate, împinge mai încolo teancul mare de acte, ca sã aibã
loc – înainte sã i le dea ofiþerului – unde sã le netezeascã, dar cãpitanul,
cu o repeziciune tinereascã, i le smulge din mânã, întoarce militãreºte
filele, fãrã sã se uite la ele. „Cum te cheamã?“ îl întreabã pe cel scund.
„Petrina, vã raportez.“ „Ãsta þi-e numele?“ Clãpãugul aprobã cu tristeþe
din cap. „Aº vrea sã-þi aud numele complet!“ precizeazã ofiþerul,
aplecându-se peste masã. „Ãsta-i tot, vã raportez!“ rãspunde Petrina cu o
privire nevinovatã, apoi se-ntoarce spre tovarãºul sãu ºi-l întreabã în
ºoaptã: „Acu’ ce sã fac?“ „Ce eºti tu, mãi, þigan?!“ se rãsteºte la el cãpitanul.
„E-eu?! întreabã uimit ºi vizibil speriat Petrina. Þigan?“ „Atunci terminã
cu bâlciul ãsta! Ia sã auzim!“ Clãpãugul se uitã la tovarãºul sãu, cerândui
parcã ajutorul, ridicã din umeri, apoi, ºovãind, asemenea cuiva care nu
este sigur pe sine ºi nu-ºi asumã rãspunderea celor spuse, începe: „Pãi...
Sándor-Ferenc-István... îhî... András.“ Ofiþerul rãsfoieºte buletinele ºi
remarcã ameninþãtor: „Aici scrie cã József.“ Petrina face o mutrã de
parcã ar fi primit o loviturã de mãciucã-n cap. „Da’ de unde, nu spuneþi
aºa ceva, domn’ ºef! Vã rog sã-mi arãtaþi ºi mie...“ „Acol’ rãmâi!“ spune
cãpitanul pe o voce fermã, ce nu acceptã sã fie contrazisã. Pe chipul
tovarãºului sãu nu se vede nici îngrijorare, nici curiozitate, iar când
ofiþerul îl întreabã de nume, clipeºte de câteva ori, parcã gândurile i-ar
fi luat-o razna, apoi îi rãspunde politicos: „Scuzaþi-mã, n-am înþeles.“
„Numele!“ „Irimiás...“ rosteºte rãsunãtor, cu o anumitã mândrie.
Cãpitanul îºi pune o þigarã în colþul gurii, o aprinde încruntat, aruncã în
scrumierã chibritul fumegând, stingându-l cu dosul cutiei.
„Carevasãzicã aºa. ªi dumneata ai numai un singur nume.“ Irimiás îl
aprobã din cap cu seninãtate. „Sigur cã da, domnule. La fel ca toatã
lumea.“ Ofiþerul îl priveºte þintã în ochi, apoi, când ºeful biroului
deschide uºa (ºi întreabã: „Aþi terminat?“), le face un semn sã-l urmeze.
La câþiva paºi în urma lui trec iar pe lângã mesele din prima încãpere,
conduºi fiind de privirile duplicitare ale conþopiºtilor, ies pe coridor ºi
pornesc pe scãri, în sus. Aici e ºi mai puþinã luminã, când cotesc pe
paliere existã toate ºansele sã cadã în nas; paralel cu ei urcã balustrada
101