REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Horia Ungureanu
din vale”, s-a gândit) ºi a apãsat uºor. S-a auzit un declic, apoi poarta a
început sã se deschidã încet, fãrã zgomot, aºa cum se miºcã lucrurile
numai în vis. Înainte de a pãºi dincolo, Goran s-a întors ºi s-a mai uitat o
datã înapoi, la culoarul luminos care-l dusese pânã aici. Dar în spatele lui
nu mai era nimic. Doar un aer dens, ceþos, opac. Oare asta e ziua? s-a gândit,
în timp ce pãºea peste prag ºi poarta se închidea, la fel de tãcutã, în
spatele lui. Dar el nu a vãzut-o. Era fascinat de priveliºtea care i se
deschidea în faþã. A vãzut-o de atâtea ori încât o ºtia pe de rost, secvenþã
cu secvenþã. Asta e mâna lui Cori, s-a gândit. Una dintre glumele lui.
Pentru cã aºa începea filmul lui preferat.
Ora aceea aproape misticã în care noaptea se dã deoparte
înclinându-se în faþa zilei. Un fel de zori de zi, ar fi spus Cori. Undeva,
departe, deasupra unor culmi acoperite de ceaþã, rãsãrea soarele. Fãrã
niciun dubiu. Aºa trebuie sã arate soarele când rãsare, ºi-a spus Goran.
Între el ºi astru se deschidea o vale înverzitã ºi un fir de apã curgea
clipocind nu departe de picioarele lui. În dreapta ºi în stânga se
desfãºurau pante înierbate, pajiºti presãrate din loc în loc cu pâlcuri de
arbori. Pe mãsurã ce soarele se ridica pe cerul senin, ceaþa se topea, iar
valea se lumina, bucatã cu bucatã, ca ºi când cineva ar fi ridicat încet o
perdea. Nu se mai sãtura privind. Dacã totul este adevãrat, pe aici, pe
undeva, trebuie sã fie ºi casa de lemn. ªtiu precis, ºi-a zis Goran. Acum
era luminã de-abinelea. Simþea razele soarelui încãlzindu-i faþa.
Apoi ºi-a dat seama cã încã nu a pãºit în noua lume care i se
deschidea în faþã. Fãrã sã ºtie de ce, amâna mereu primul pas. Poate cã
dacã îl fac, nu mã mai întorc niciodatã, ºi-a spus. Dar nu putea rãmâne
aºa, nemiºcat, pentru totdeauna. Aºa cã s-a aºezat încet pe iarba care
creºtea, mãruntã, la marginea drumului, ºi-a prins genunchii cu ambele
braþe ºi a privit cu nesaþ la valea aceea, la valea lui Simon, adicã, ºi la cerul
limpede în nemãrginirea cãruia se rotea liniºtitã o pasãre. Nu bãtea vântul.
Doar o brizã uºoarã se ridica din fundul vãii, determinând aerul
înmiresmat sã se miºte abia sesizabil. Pe mãsura trecerii timpului, priveliºtea
era tot mai clarã, lucrurile cãpãtau contururi bine trasate. Goran
vedea cum pantele erau împãrþite în loturi mici, despãrþite între ele de
garduri de bârne, ºi cum pe fiecare lot, cât de mic, era înãlþatã câte o ciudatã
ridicãturã þuguiatã, rotundã, cu un bãþ în vârf. Nu ºtia ce sunt, dar i
se pãreau frumoase. Privindu-le, se simþea liniºtit, împãcat cu sine ºi cu
lumea din jur.
Goran a întins mâna ºi a cules puþinã þãrânã din drum. Un pumn
de pãmânt amestecat cu câteva pietricele. Drumul era cald, aspru, plãcut.
Ferm dar plãcut. A dus pãmântul la nas ºi l-a mirosit. Era ceva nou
88